duminică, 26 iunie 2011

Povestea fetei neştiutoare

3
A fost odată o fată care nu ştia să facă nimic. Nu ştia să cânte şi nu ştia să danseze. Nu ştia să mintă şi nu ştia nici să plângă. Nu-i plăceau excursiile şi nu-i plăcea societatea. Nici şcoala nu-i plăcea, şi nici sportul. Limba română era o limbă străină. Nu ştia să conjuge substantivele şi nu putea declina verbele, cu pronumele şi nici cu interjecţiile nu se prea împăca, deşi erau atât de simple, vai! Şi matematica era o limbă străină. Nu putea rezolva o ecuaţie şi nici să integreze nu-ştiu-ce. Pe scurt, nu ştia nimic şi nu era bună de nimic. Dacă ar fi ştiut să sufere în tăcere, ar fi suferit, dar nici asta nu ştia prea bine.

A mers la şcoală, ca toţi copiii, dar n-a învăţat nimic, cum fac iarăşi (mai) toţi copiii. La şcoală a auzit de chimie. A zis: ei bine, eu voi face chimie. Sunt şi alte fete care au făcut chimie, nu e nimic extraordinar. Pui două substanţe, şi iese a treia, ce-i mare lucru? Dar, ei nu i-a ieşit. Spărgea eprubetele şi distrugea substanţele, era un dezastru în laborator.

Atunci, a zis: ei bine, voi găti. Toate femeile gătesc, ce mare lucru? Şi e tot un fel de chimie, nu?

Zadarnice eforturi, inutilă opţiune. Ardea mâncarea sau o lăsa nefiartă. Spărgea vasele şi afuma bucatele. Nimic, nimic nu ieşea din mâinile ei aşa cum trebuie, aşa cum se face. Tristă fiind, într-o zi s-a adresat mamei sale:
- Mamă, ce să fac dacă nu ştiu să fac nimic?
- Mărită-te, i-a răspuns mama, înţeleaptă. Toate fetele care nu ştiu să facă nimic, fac asta: se mărită. Pe urmă, mai văd ele. Dacă găsesc un bărbat care ştie să facă ceva, învaţă şi ele.
Zis şi făcut. După îndelungi căutări, a găsit un om care ştia să facă foarte multe. Un om înţelept şi de mare succes. Un om care, până la a o cunoaşte pe ea, făcuse multe lucruri. Făcuse o avere impresionantă. Şi făcuse şi un ulcer, şi-un diabet, la pachet. Dar, avea foarte mulţi bani, şi astfel îşi permitea multe. Îşi controla, astfel, şi ulcerul, şi diabetul. Şi făcea psihoterapii scumpe, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, nu e chiar la îndemâna oricui. Dar, ea îl iubea. Îl iubea sincer. Era un bărbat puternic şi iubitor, chiar dacă puţintel cam bătrâior. Dar, nu le poţi avea pe toate deodată, nu?

După ce s-a măritat, a rămas însărcinată destul de repede. Şi nu doar atât, ci a şi adus pe lume un copil. Ce copil! O mândreţe de copil! Cel mai frumos, şi deştept, şi sănătos copil.Un copil minunat!


Şi, cum stătea ea şi îşi admira progenitura cea atât de înzestrată – consortul fiind prea ocupat cu tot soiul de afaceri şi şedinţe - se gândea: cum oare, am făcut, că am adus pe lume o aşa minunăţie? Că n-am stat nici cu cronometru’n mână, nici n-am reglat corespunzător flacăra la becul Bunsen? Da, cum am făcut?

Tot întrebându-se, i-a picat fisa: omul potrivit la locul potrivit, da, asta trebuie să fie. Mare dreptate a avut mama. Dacă nu mă măritam, mai puteam eu, oare, afla, la ce mă pricep cu adevărat?

Dar, imediat s-a întrebat: cu noi, femeile, e clar, dar, oare bărbaţii care nu se pricep la nimic, care nu ştiu să facă nimic, ce fac? 

Şi imediat şi-a dat răspunsul: bărbaţii care nu ştiu să facă nimic, fac ceea ce face soţul meu: afaceri şi politică. Şi uneori, merg la curve. Şi da, deseori, mult prea des, fac infarct. Eu nu, n-am norocul ăsta. Al meu n-a făcut decât ulcer şi diabet.

După care s-a-ntrebat din nou: o fi mai bine să fii bărbat?

3 Response to Povestea fetei neştiutoare

28 iunie 2011 la 09:29

Imi place blogul tau si te-am trecut la Blogroll. Bafta in continuare la scris!

28 iunie 2011 la 14:34

ok. multumesc

ACF
1 iulie 2011 la 20:22

Super frumos cristina! Bafta si nu uita sa mai treci si pe la mine!:)

Trimiteți un comentariu