miercuri, 5 octombrie 2011

Nu pot să cred!

4
Toate lucrurile astea s-au întamplat cu mulţi … cu muuulţi ani în urmă, nici nu vreau să mă mai gândesc câţi. Eram elevă la un liceu destul de bun, de fapt singurul dintr-un orăşel cam uitat de lume. La liceul unde învăţam venise un profesor nou de limba şi literatura română, un tinerel drăguţ şi manierat, de care toate fetele ne îndrăgostisem pe dată.

Am zis toate? Poate nu toate, dar eu, cu siguranţă.

Ei, acu’ să nu vă închipuiţi cine ştie ce. M-am îndrăgostit aşa ... metafizic. De fapt, mă îndrăgostisem de un întreg univers dominat de acest profesor. Şi, fiindcă era profesor de literatură, mă îndrăgostisem, iremediabil, de literatură. De literatura bună. Şi nu mi-am trădat această dragoste niciodată, iar pentru asta îi sunt îndatorată prefesorului de literatură.

Avea omul ăsta ceva deosebit, ceva cu totul deosebit. Avea ... har. Era, fără discuţie, un om cu har.

Ne punea, adeseori, să inventăm „procese literare”. Să intrăm, adică, în pielea personajelor, să le explicăm gesturile, să le motivăm acţiunile. Analizam complex aceste personaje, învătam să le vedem şi părţile bune, luminoase, dar şi cele întunecoase. Şi ... ne învăţa să facem analogii, să comparăm situaţiile, să argumentăm ... era, pur şi simplu, fascinant. Şi, ce este mai important, ne-a învăţat să citim. Am citit enorm în perioada liceului, fiindcă – nu-i aşa? – nu mă puteam face de râs ... deşi era destul de „darnic” la note, şi nu cred că a fost vreun coleg care să fi avut probleme de corijenţă, sau aşa ceva ... erau şi alte vremuri.

Trebuie să recunosc: programa şi manualul erau, pentru profesorul nostru, doar un pretext, sau poate nici atât. El ... avea un stil propriu. Ştiu că vorbeam, de exemplu, de Rebreanu şi, la un moment dat a zis: „Gata, vorbim de Reymont”. Eu nu auzisem nimic de Reymont. De fapt, cine auzise? Dar, ne-am aruncat cu toatele să citim, care „Ţăranii”, care „Comedianta” ... că alte titluri nu a găsit nimeni. Şi unele nu am putut găsi nimic, ce era să citim? „Citiţi Vilde”, ne-a zis profesorul ... ăsta cine-o mai fi. Am devorat şi „Războiul din Mahtra”, şi cu „Ţăranii” într-o mână, cu „Războiul ...” în cealaltă şi cu toate cărţile lui Rebreanu în faţă, ne-am pus să discutăm, să analizăm, să justificăm ...

Terminasem liceul, eram, cred, în anul trei de facultate, când, revenind în târgul meu natal, am auzit o veste îngrozitoare: fostul meu profesor îşi dăduse demisia şi plecase şi din oraş ... nu ştiu unde. Şi asta pentru că avusese un scandal urât, cică se luase de o elevă. Nu, nu, nu! Eu îl cunoscusem bine, foarte bine, era un om cu vocaţie, un om care îşi iubea, într-adevăr, meseria şi căruia nu îi stătea capul la altele. Avea şi o familie, avea şi un copil ... mă rog, nu asta contează. Contează faptul că a fost acuzat de nişte lucruri şi nu a putut să se apere ... sau nu a vrut, nu ştiu. Eu nu cred nimic, nu am crezut nici atunci şi nu cred nici acum.

Cred - asta e părerea mea – cred că, prin ceva, a deranjat pe cineva. Prin ce a deranjat? Habar nu am. Poate pentru faptul că îndrăznea să fie altfel, să fie nonconformist ... dar eu tocmai pentru nonconformismul ăsta l-am iubit şi îl iubesc, pentru faptul că m-a făcut să citesc şi, mai ales, să gândesc. Atunci am înţeles , pe viu, cât de uşor poate fi distrusă o viaţă de om: îi pui în cârcă o porcărie în faţa căreia nu poate face nimic, şi gata!

Şi .... cred că ştia. Ştia dinainte ce avea să i se întâmple. Ştiu asta, vedeam asta, din strălucirea ochilor atunci când vorbea de Victor Petrini, sau de Ivan Denisovici. Ştia. Dar era senin, împăcat. Avea o misiune şi şi-o îndeplinea. Dacă ar fi făcut altceva, ar fi fost ca toţi ceilalţi: cenuşiu, constipat, uniform. Dar, nu, nu a fost aşa.
Habar nu am ce s-a mai întâmplat, apoi, cu fostul meu profesor. Am auzit – nu e nimic sigur – că ar fi emigrat. Unde, când, nu ştiu. Într-o zi, l-am căutat, fără niciun rezultat, pe o grămadă de situri şi reţele sociale. Nu este, parca-ar fi intrat în pământ.

Azi – azi este ziua educaţiei – am intrat pe un site pe care îl urmăresc şi am văzut asta. Am zis: NU SE POATE! Nu se poate ca, în secolul XXI, un profesor să fie concediat doar pentru că a exprimat, pe blogul personal, o părere care nu a convenit cuiva. NU POATE FI ADEVĂRAT!

Şi totuşi, este! E un post care, mă rog, ar fi mai îndrăzneţ, dar nu are nimic lubric sau obscen. Fiindcă, dacă accepţem că reprezentarea stilizată a unui penis care e făcut să sugereze un porc e o obscenitate, ar însemna să aruncăm la coş câteva milenii de cultură umană, de exemplu binecunoscutul David al lui Michelangelo, mii de nuduri feminine şi, în general, cam tot ce înseamnă artă. Pentru ca să avem ceva cu adevărat lubric, acel ceva trebuie măcar să sugereze un act sexual. Simţiţi vreo sugestie privind acel porc care seamănă cu un penis? Eu una nu!

Iar celelalte posturi sunt „lacrimă”.

Dar, se vede treaba că i-a căşunat cuiva şi i-a pus profesorului nostru chestia asta în cârcă. Nu se poate aşa ceva! Măcar, cu oarecare timp în urmă, erau mai inteligenţi - sau nu? – pentru că, în faţa unei acuzatii de abuz sexual, e greu. Dar acum? Dăm afară un om pe baza delictului de opinie?

Eu cred că trebuie să facem ceva. Dacă nu putem să facem ceva pentru acest om, măcar să „rostogolim” asta, să se ştie cât de uşor poţi fi dat afară din slujbă într-o ţară ca România.

Vă rog să daţi mai departe aceaste informaţii!

4 Response to Nu pot să cred!

7 octombrie 2011 la 23:41

Multumesc pentru sustinere ... sper sa ma descurc.

1 noiembrie 2011 la 18:57

e o aberatie, povestea cu hartuirea...il cunosc, e un om 'adevarat'

19 decembrie 2011 la 13:28

capul sus...vei trece si peste prostia asta!

19 aprilie 2018 la 17:01

Mi-a placut mult articolul DVS. Multumesc!

Trimiteți un comentariu