Cum, ce ce? De porci ce sunt, d-aia, fiindcă altfel cum ar putea s-o facă? Adică tu, femeie, găseşti un terchea-berchea, un nenorocit, un nemernic, de care te-ndrăgosteşti, da, pentru că eşti o proastă, o tembelă, o cretină, şi, după ce-i face idiotului ăla toate voile, toate capriciile, îi speli izmenele, îi faci de mâncare, îi faci ... - da’ ce nu-i faci?- în primul rând îi oferi o altă perspectivă asupra vieţii, faci din el un om, îl educi, că tâmpita aia de mă-sa numai de asta n-a avut timp, îl ajuţi să se despartă de idioţii ăia cu care mai ieşea la o bere, faci din el un om activ şi responsabil (oare), îl sprijini necondiţionat, oricând, îl ajuţi să urce pe scară ierarhică, îi pui ordine în finanţe şi îl înveţi să fie un om econom şi cumpătat, renunţi, de dragul lui, până şi la numele propriu, adică încetezi să mai fii tu însăţi, ei, după toate astea, ce găseşte mai cu cale să facă animalul ăla? Să şi-o tragă cu nu-ştiu-ce curviştină ordinară, care nici nu se compară cu tine, nici la aspect, nici la îngrijire, nici la nimic, că de pregătire nici nu mai poate fi vorba. Păi, futu-i mama lui de bestie, dacă şi-ar fi găsit, aşa, o femeie de condiţie, o femeie de valoare, cum ai făcut tu, cu şeful lui direct ... da, dar era vorba de promovarea boului, de avansarea lui, de mai mulţi bani în casă, de prestigiu social, de toate astea la un loc, şi oricum rămânea în familie ... dar, aşa, să se reguleze cu curva de baby-sitteriţă, care, chipurile, a venit ca să aibă grijă de copil, dar a urcat şi pe tac’su, sau cu nespălata aia de secretară ... asta chiar nu se poate ierta. Ce porc, ce animal, ce nesimţit!
Da, chiar, de ce înşeală bărbaţii? De ce? Asta e o întrebare pe care ei, bestiile, nu şi-o pun niciodată. La ei întrebarea e: de ce nu? Ei nu au nevoie de un motiv, ei au nevoie de un pat, şi, dacă nu-l au, merge şi-o banchetă. Da, ăştia-s bărbaţii, nişte gunoaie, nişte otrepe, nişte târâturi, dar ei arată cu degetul după noi şi ne zic curve, dar ei, ei ... aţi văzut, aţi auzit de vreun curv? Nu, ei sunt sfinţi, ei sunt victime, ei sunt ... dracu’ să-i ia pe toţi!
Acu’, fetelor, vă întreb, aţi întâlnit vreodată o femeie care să vorbească astfel, mă rog, cu notele ei personale? Sunt sigur că da. Şi aşa-i că, după un timp nu prea lung, femeia respectivă şi-a găsit un alt partener, un om blând, bun, înţelegător, ba poate şi cu mulţi bani, cu poziţie, într-un cuvânt, un om cu totul şi cu totul deosebit, adevărata ei jumătate, sufletul-pereche, omul care a ştiut s-o readucă la viaţă, care a recreat-o ca persoană, care a reînvăţat-o să trăiască, care i-a demonstrat frumuseţea vieţii, care a făcut-o să se simtă că o regină şi alte bla-blauri? Şi, nu-i aşa că, după un timp surprinzător de scurt, prinţul fermecat s-a dovedit a fi, de asemenea, o broască râioasă care şi-a bătut joc de ea, de inocenţâ ei, de buna ei credinţă, de dragostea ei nemărginită?
În general, femeile au exact partenerii pe care-i merită. În general, bărbaţii au exact partenerele pe care le merită. Cine e singur, ori e prea bun, ori e prea prost, dar în rest, cum e turcul şi pistolul, sau orice sac îşi află petecul.
A fost odată o fată care nu ştia să facă nimic. Nu ştia să cânte şi nu ştia să danseze. Nu ştia să mintă şi nu ştia nici să plângă. Nu-i plăceau excursiile şi nu-i plăcea societatea. Nici şcoala nu-i plăcea, şi nici sportul. Limba română era o limbă străină. Nu ştia să conjuge substantivele şi nu putea declina verbele, cu pronumele şi nici cu interjecţiile nu se prea împăca, deşi erau atât de simple, vai! Şi matematica era o limbă străină. Nu putea rezolva o ecuaţie şi nici să integreze nu-ştiu-ce. Pe scurt, nu ştia nimic şi nu era bună de nimic. Dacă ar fi ştiut să sufere în tăcere, ar fi suferit, dar nici asta nu ştia prea bine.
A mers la şcoală, ca toţi copiii, dar n-a învăţat nimic, cum fac iarăşi (mai) toţi copiii. La şcoală a auzit de chimie. A zis: ei bine, eu voi face chimie. Sunt şi alte fete care au făcut chimie, nu e nimic extraordinar. Pui două substanţe, şi iese a treia, ce-i mare lucru? Dar, ei nu i-a ieşit. Spărgea eprubetele şi distrugea substanţele, era un dezastru în laborator.
Atunci, a zis: ei bine, voi găti. Toate femeile gătesc, ce mare lucru? Şi e tot un fel de chimie, nu?
Zadarnice eforturi, inutilă opţiune. Ardea mâncarea sau o lăsa nefiartă. Spărgea vasele şi afuma bucatele. Nimic, nimic nu ieşea din mâinile ei aşa cum trebuie, aşa cum se face. Tristă fiind, într-o zi s-a adresat mamei sale:
- Mamă, ce să fac dacă nu ştiu să fac nimic?
- Mărită-te, i-a răspuns mama, înţeleaptă. Toate fetele care nu ştiu să facă nimic, fac asta: se mărită. Pe urmă, mai văd ele. Dacă găsesc un bărbat care ştie să facă ceva, învaţă şi ele.
Zis şi făcut. După îndelungi căutări, a găsit un om care ştia să facă foarte multe. Un om înţelept şi de mare succes. Un om care, până la a o cunoaşte pe ea, făcuse multe lucruri. Făcuse o avere impresionantă. Şi făcuse şi un ulcer, şi-un diabet, la pachet. Dar, avea foarte mulţi bani, şi astfel îşi permitea multe. Îşi controla, astfel, şi ulcerul, şi diabetul. Şi făcea psihoterapii scumpe, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, nu e chiar la îndemâna oricui. Dar, ea îl iubea. Îl iubea sincer. Era un bărbat puternic şi iubitor, chiar dacă puţintel cam bătrâior. Dar, nu le poţi avea pe toate deodată, nu?
După ce s-a măritat, a rămas însărcinată destul de repede. Şi nu doar atât, ci a şi adus pe lume un copil. Ce copil! O mândreţe de copil! Cel mai frumos, şi deştept, şi sănătos copil.Un copil minunat!
Şi, cum stătea ea şi îşi admira progenitura cea atât de înzestrată – consortul fiind prea ocupat cu tot soiul de afaceri şi şedinţe - se gândea: cum oare, am făcut, că am adus pe lume o aşa minunăţie? Că n-am stat nici cu cronometru’n mână, nici n-am reglat corespunzător flacăra la becul Bunsen? Da, cum am făcut?
Tot întrebându-se, i-a picat fisa: omul potrivit la locul potrivit, da, asta trebuie să fie. Mare dreptate a avut mama. Dacă nu mă măritam, mai puteam eu, oare, afla, la ce mă pricep cu adevărat?
Dar, imediat s-a întrebat: cu noi, femeile, e clar, dar, oare bărbaţii care nu se pricep la nimic, care nu ştiu să facă nimic, ce fac?
Şi imediat şi-a dat răspunsul: bărbaţii care nu ştiu să facă nimic, fac ceea ce face soţul meu: afaceri şi politică. Şi uneori, merg la curve. Şi da, deseori, mult prea des, fac infarct. Eu nu, n-am norocul ăsta. Al meu n-a făcut decât ulcer şi diabet.
După care s-a-ntrebat din nou: o fi mai bine să fii bărbat?
Transport terestru, subteran, aerian sau maritim, accesibil oricui. Vacanţe de vis, in locuri exotice: Bora-Bora, Mauriţius, Seychelles, Alaska. Cumpărături în Dubai. Scufundări oceanice în Indonezia. Noua Zeelandă, o ţară de vis. Şi multe altele. Şi pe Travel, şi pe National Geographic.
Apă caldă şi apă rece. Şi apă de izvor, la 2 lei petul de 0,5 litri.
Globalizare, internaţionalizare. Prune din Argentina, usturoi din China, cartofi din Africa de Sud, pepene galben din Panama. Numai nesimţirea şi prostia sunt neaoşe şi veritabile.
Credite şi dobânzi. Refinanţare. Credite mai mici, salariu cu mult mai mic. Altă refinanţare, alte avantaje.
Promoţii şi premoniţii. Progrese ale medicinei. Transplant de inimă, de ficat, de măduva spinării. Boli noi, frumoase, interesante, de sezon. Acum, coli. Au mai fost gripa porcină, gripa aviară, ebola. Şi boala vacii nebune, bineînţeles. Dar pentru asta trebuie să fii şefă şi eu nu sunt. Păcat! Dar, mai am de unde alege: Alzeheimer sau anorexie. Orice, e promoţie la orice.
Cea mai mare invenţie: plicul. Cafea la plic, ceai la plic, supă la plic. Cerşaf plic, viaţă la plic. Şi mită la plic, da, aş lua, dar nu-mi dă nimeni. De ce nu-mi dă nimeni? Vreau şi eu să fiu coruptă, ce, eu n-am voie?
Facturi. Da, asta e cea mai mare invenţie. Câte facturi plăteşti? Niciuna? Atunci eşti un primitiv, un ratat, vai de capul tău. Ca să intri în rândul lumii, trebuie să plăteşti zilnic o factură. A ta!
A, nu-ţi place ghişeul? Uită! Numai proştii mai merg la ghişeu. Acum totul e online. Eu sunt online tot timpul.
Am mulţi prieteni. Pe Facebook, doar 5000, nu-mi dă voie mai mulţi. Dar, o să-mi fac un cont nou. E plăcut aşa, între prieteni. Ei îmi dau like, eu le dau like, le scriu pe perete ... e frumos. Şi ... mă distrez de minune. Am jucat şi eu jocul ăla ... cum îi zice? Scoate ţăranul din tine, parc-aşa. Am cultivat 50 de hectare numai cu castraveţi, a venit coli şi i-am pierdut pe toţi. M-am supărat şi n-am mai cultivat nimic. Am început să cresc un copil. Dar mi s-a stricat compul, şi n-am mai putut să-l alăptez decât la serviciu. M-a văzut şeful şi mi-a făcut referat, n-am mai putut. După o săptămână, când am adus compul reparat acasă, nu mai aveam copilul. Mi-l luaseră ăia de la protecţia copilului. Am vrut să fac imediat altul, dar n-am putut. Cică să dau restart şi să-mi fac un cont nou. Asta-mi place, vouă vă place să daţi restart?
Îmi place mult perioada în care trăiesc. Ce m-aş fi făcut, oare, dacă aş fi trăit cu o sută de ani în urmă? Sau, cu două. Aş fi putut, oare, să am 5000 de prieteni? Aş fi putut da restart? Aş fi putut goni pe autostradă ca să ajung cât mai repede într-un colţ de natură? Aş fi putut avea câte conturi vreau eu? Aş fi avut asigurare obligatorie şi facultativă? Microunde şi aer condiţionat. Mall-uri şi cafenele cu internet wireless, bineînţeles moka? 8 ore de program garantat şi dreptul de a sta şi 12, dacă vrea şeful. Şi de a mă chema la lucru, oricând, de oriunde, că de aia s-a inventat telefonul mobil.
Se povesteşte că a fost odată un copilaş care, trăind într-un mare oraş, nu văzuse niciun câine „de-adevăratelea”. Acu’ să nu mă-ntrebaţi cum e posibil, că nu ştiu. Aşa-i povestea, o fi fost în China sau în Coreea, am auzit că acolo câinii se mănâncă ... pentru că, la noi nu cred să existe oraş fără câini ... da’, mă rog, e poveste. Aşa ... şi mergând odată copilul, cu mama lui, la ceva cunoştinţe, la nişte fermieri, vede copilul un câine. Unu’ din ăia răi, noroc că îl ţinea stăpânul în lanţ. Inocent şi o clipă nesupravegheat, copilul se apropie de câine, iar acesta începe să rânjească ameninţător. „Uite, mamă, ce frumos râde câinele la mine” spune, cu inocenţă, copilul mamei sale, care, în faţa pericolului, înlemneşte.
Bun, asta-i povestea, şi e chiar amuzant să-ţi imaginezi că un copil, în naivitatea sa, ar putea confunda un rânjet ameninţător cu un râs de plăcere. Da, dar e vorba de un copil, nu despre un om în toată firea. Ceea ce, la un copil e amuzant şi drăgălaş, la un om mare e semn sigur de mare sminteală.
Există bărbaţi – eu spun că sunt nişte nenorociţi – pentru care părerea unei femei nu există. Adică, indiferent de ce spune femeia, ei ştiu mai bine. Ce ştiu mai bine? Tot!
E genul acela de bărbaţi care nu doar se amuză la cretinisme de genul: „dacă ţi-ai bătut soţia/prietena şi nu mai ştii de ce, nu-ţi fă probleme, ştie ea”, dar le şi pun în practică.
Ei, în mod evident, locul unor astfel de specimene nu este în societate, între oameni, ci altundeva, după gratii, şi împreună cu alţi indivizi de aceeaşi teapă. Şi, de regulă, acolo şi ajung, după una-două-trei agresiuni verbale sau fizice. Problema e că întotdeauna ajung prea târziu. Întotdeauna ajung după, şi niciodată înainte. Asta-i problema.
Dar, se poate face ceva? Eu zic că da.
În ceea ce mă priveşte, eu nu spun niciodată „nu” din cochetărie, dar cred că sunt femei care-o fac. N-are importanţă. Oricum, un om, un bărbat care nu poate înţelege ce înseamnă „nu”-ul unei femei e, după părerea mea, idiot, iar acest lucru ar putea fi depistat precoce.
Da, eu cred că toţi că ar trebui să existe o lege, şi toţi depistaţi mai proşti decât prevede legea, la ocnă! Da, eu cred că prostia benignă ar trebui considerată infracţiune înainte de a se transforma în prostie malignă.
Şi ... şi mai cred că, dacă şi-aşa nu avem bani pentru a construi nu-ştiu-câte puşcării – aplicarea unei astfel de legi asta ar presupune – poate n-ar fi rău să nu mai închidem şcolile. Şi pe cele care există, să le facem să fie şcoli.
Terminasem facultatea şi urma să încep masterul, când am primit o propunere:
- Nu vrei să predai nişte ore?
Bun, eu sunt o persoană care nu are nicio problemă să refuze, atunci când e cazul. Aşa am fost dintotdeauna. Şi, în plus, nu aveam nicio obligaţie faţă de cel care îmi făcuse propunerea, aş fi putut foarte uşor să spun „nu”. Ştiam că, fireşte, că dacă voi accepta, voi rezolva, de fapt, o problemă a persoanei în cauză, nu o problemă proprie, şi ştiam, de asemenea, că propunerea ar fi putut fi făcută, la fel de bine, oricărei alte studente – poate şi fusese făcută, n-am de unde să ştiu – dar eu fusesem „favorizată”, dar lucrurile astea nu mă impresionau. Era vorba de 8 ore libere din catedra unei profesoare care urma să revină la şcoală în al doilea semestru. Am reflectat o clipă şi am spus, simplu, „da”. Am acceptat. M-am gândit: e o experienţă. Şi aşa a şi fost.
Aşa am ajuns să fiu, pentru trei trei luni, profesoară.
Şcoala la care urma să predau era hăt-departe, undeva într-un fel de suburbie. O oră – o oră jumătate de mers, cu două tramvaie şi puţin pe jos, de la mine de-acasă. Exact în celălalt capăt al oraşului. Şi ... era vorba de o şcoală foarte bine-cunoscută, dar şi foarte bine văzută. Un liceu industrial, de fapt un grup şcolar, care aparţinuse, pe vremuri, nu ştiu cărui mamut industrial comunist şi care, acum, se transformase, acum, el însuşi într-o uzină: profesori, cred, peste două sute, liceu, profesională, şcoală de maiştri, FR, avea de toate, Dumnezeu ştie ce mai era pe-acolo.
Liceul, construcţia, era foarte urâtă, de fapt, zona era foarte urâtă. Un fel de cimitir industrial, cu ceva firme de nu-ştiu-ce prin spaţiile recuperate de la fosta uzină socialistă, ceva depozite, dar şi clădiri abandonate, devalizate. Era, pe-acolo, şi un fost cămin, sau ce-o fi fost, cred că aparţinuse, cândva uzinei, dar acum îmi făcea impresia unui craniu, iar locurile unde cândva, fuseseră, ferestrele. Mi se păreau nişte imenşi ochi orbi. Pentru că geamurile fuseseră de mult distruse, furate, cu tot cu tocărie, cu tot, iar, în prezent clădirea era folosită doar de ceva câini vagabonzi care, oricum, erau la tot pasul.
Nici înăuntru clădirea nu era deloc ospitalieră. O clădire tipică epocii de industrializare, lipsită de personalitate ... mă rog, nu sunt prea multe de spus.
Pentru început, am discutat cu directorul şcolii. Sincer, prima impresie a fost aceea că mă aflu în faţa unui mafiot ... şi cred că nici nu m-am înşelat prea mult. Un ins la vreo 45-50 de ani, bronzat, scund, nu cred să fi avut mai mult de 1,65, gras, fără a fi mătăhălos, îmbrăcat destul de ciudat, oarecum elegant, dar de o eleganţă vulgară şi respingătoare şi care, pe deasupra, fuma ţigări slim. Cu o amabilitate absentă, mi-a trântit câteva bla-blauri de bun-venit, mi-a spus că pot apela la dânsul în orice problemă, că îmi urează succes cu toate că ştie că mă voi descurca foarte bine, şi-aşa mai departe. Nu cred că discuţia a durat mai mult de trei minute, după care m-a pasat uneia dintre secretare. Într-un cuvânt, din tot discursul, singura informaţie cu adevărat utilă a fost aceea cu privire la încadrare: aveam toate orele la profesională.
Prima mea oră, ca profesoară, a fost, însă, o experienţă ... nu, nu o experienţă, un şoc! Era vorba de o clasă de anul II (sau clasa a X-a, dacă preferaţi). Am intrat şi am încercat să salut. Ce să saluţi? Pe cine? Elevii şi elevele, deopotrivă, au început să urle, să bată în bănci, să facă o gălăgie de neimaginat. Am aşteptat, răbdătoare, cred, un minut – două, gândindu-mă ce e în neregulă şi de ce se poartă elevii astfel. Ce au? Ce vor? Nu, nu puteam să cred că ăsta e un comportament normal, obişnuit, nu, voiau ceva. Dar ce?
Nu, nu ştiu cum mi-a venit asta. Am primit, aşa, o „iluminare”: behaviourismul, aici se aplică behaviourismul. Ăsta nu e un comportament natural, e un comportament învăţat. Aşa au fost ei învăţaţi să se poarte! O nu, nu direct, nu le spusese nimeni să se poarte aşa, dar experimentaseră îndelung un astfel de comportament şi îl interiorizaseră. În esenţă, behaviouriştii asta susţin: că, dacă după un gest, o acţiune, urmează o recompensă, o consecinţă plăcută, atunci acel comportament se va repeta şi, în timp, ar putea deveni o „a doua natură”. Reflex condiţional pavlovian tipic.
Bun, dar ce „recompensă” poate urma după un astfel de comportament? Un strigăt al profesorului, o ameninţare cu corijenţa, poate chiar o palmă. Aceasta e „recompensa”. Şi, odată primită, ea va determina repetarea comportamentului etc. Am gândit: orice, dar să nu mă enervez. Orice, dar să nu strig. Pentru că ei exact asta vor. Şi, dacă le fac pe plac, pierd. Pierd definitiv.
Am luat o foaie de hârtie şi am scris, cu foarte mare febrilitate, câteva cuvinte. Ştiam că trebuie să fac asta foarte repede, pentru că, altfel, ar fi în stare să-mi smulgă foaia din faţă, pentru a mă provoca, pentru a mă enerva, pentru a mă face să strig.
Am scris, aşadar, doar atât: „Aţi câştigat. Dacă asta aţi vrut, aţi câştigat. Nu veţi mai face orele de ... cu mine, le veţi face cu altcineva. Şi, da, nu sunt supărată, dar nu pot lucra aşa, îmi pare rău.” Am lăsat foaia pe prima bancă şi am ieşit din clasă. M-am dus în cancelarie şi am aşteptat.
Am aşteptat ... nu ştiu cât am aşteptat. Vreo zece minute, dar teribil de lungi. Ştiam că urma să fiu rugată să revin în clasă. În cazul în care acest lucru nu se întâmpla, eram decisă să renunţ. În privinţa asta nu aveam nicio îndoială.
În sfârşit, a venit o elevă după mine.
Am intrat în clasă şi le-am spus, cred, ceva la care ei nu se aşteptau deloc. O poveste. Ceva în genul ăsta:
În vremurile de demult, un mare călugăr, înaintat în smerenie şi cu multă ştiinţă de carte, a făcut o călătorie lungă. Ajungând el într-un sat şi căutând un sălaş pentru noapte, a ajuns în casa unui bătrân analfabet, singurul care a dorit să le deschidă uşa. Foarte-foarte bucuros, omul i-a întins sfântului o masă îmbelşugată, cu toate bunătăţile pe care le avea în casă. Dar, înainte de masă, şi călugărul, şi gazda lui, au purces să se roage. Şi bătrânul se ruga cam aşa:
- Binecuvântează, Doamne, bucatele astea şi băuturile astea! Şi, binecuvântează, Doamne, prunii din livadă, că uite de licoare au dat, foc, nu alta. Şi, Doamne, când ţi-o veni şi dumitale, cun ne mai vine, nouă, bărbaţilor, chef să tragi la măsea, sau, aşa, înainte de masă, să vii la mine, Doamne, că dacă nu te-oi omeni eu cu otravă din asta, din care beau şi eu, şi i-am dat şi preacinstitului, să nu zici! Pălincă cum fac eu, şapte sate nu găseşti, când o dai pe gât te arde până-n cur. Numai să ţii bună măsura, că dacă bei un pahar în plus, mangă te faci, cum mi s-a-ntâmplat şi mie mai săptămâna trecută. Şi de ţi-o fi foame, Doamne, să vii la mine la masă, să vezi aici îndopăciune şi ghiftuială, cum nici la boieri n-ai să afli. Ce sarmale cel puţin, Doamne, înecate în grăsime, şi cu toate mirodeniile, cum face nevastă-mea, nu cred să mai afli pe undeva. Degetele ţi le lingi, nu alta, şi după ce bagi o oală, de poţi prinde puricu’ pe burtă, mai ceri una! Că toţi de i-am avut la masă, aşa au făcut.
- Măi omule, da’ ţie nu ţi-e ruşine să spui astfel de vorbe? l-a întrebat, supărat, călugărul. Păi, ce, Dumnezeu e beţivan, ca tine, sau „se linge pe degete”? Chiar nu ai pic de ruşine şi socotinţă?
- Păi ... eu nu ştiu carte ... şi, iacă, mă rog cum ştiu, că nimeni nu mi-o fost tălmaci.
- Ei, dacă-aşa-i, las că te-oi învăţa eu.
Şi l-a învăţat. L-a învăţat, încă, foarte frumos, astfel că acum omul se ruga exact ca la carte, fără să mai scape vreo necuviinţă.
Plin de aleasă mulţumire pentru această lucrare sufletească şi cu sufletul uşor ca un fulg, călugărul merse la culcare. Dar nu apucă să spună prea multe cuvinte din rugăciunea de dinainte de culcare, şi-o durere ascuţită, un cuţit încins îi străpunse pieptul şi călugărul pricepu că sosiseră ultimile lui clipe. Cerul se deschise şi auzi vocea lui Dumnezeu:
- Să arzi în focul iadului, blestematule!
- Dar, Doamne, ce păcate grele am avut în viaţa asta, de aşa greu mă osândeşti?
- Mai înainte ai împins un om la necredinţă.
- Vai de mine, dar eu n-am făcut asta niciodată! Pe cine am împins eu la necredinţă?
- Pe bătrânul care ţi-a deschis, cu bucurie şi bună-credinţă, uşa casei, cel care ţi-a dat adăpost şi te-a ospătat.
- Dar, Doamne, tot ceea ce am făcut a fost să-l învăţ să se roage cuviincios, fiindcă nu ştia, şi de-aia rugăciunile lui semănau mai mult cu nişte batjocuri.
- Da, l-ai învăţat să se roage cuviincios ... cu buzele se roagă omul tău, nu cu sufletul, ca mai-nainte. Sufletul lui a murit, e acum ca o bucată de tină, doar buzele lipsite de viaţă se mai mişcă rostind nişte cuvinte care, oricum, pentru el, sunt fără niciun înţeles.
Am făcut o pauză şi apoi am continuat:
- Când iubeşti pe cineva, îi dai tot, i te dai cu totul, fără să-ţi pese prea mult dacă ceea ce oferi este neplăcut sau necuviincios. Dacă aţi iubit, sau iubiţi, ştiţi asta foarte bine. Şi nu mă îndoiesc de faptul că iubiţi, nu se poate altfel, şi cei care nu ştiţi că iubiţi, de fapt iubiţi. Să ştiţi, însă, că şi dacă iubeşti, şi dai tot ce ai mai bun, se poate, de fapt, nu doar se poate, e aproape obligatoriu, să te dezvolţi, să evoluezi, pentru a putea oferi ceva şi mai bun.
Şi, în timp ce mergeam prin clasă, atingându-i pe fiecare, pe creştet sau pe umăr:
- Vă mulţumesc pentru tot ce mi-aţi oferit. Tot ceea ce aţi strigat, tot ceea ce aţi făcut, a fost sincer şi a fost expresia preţuirii pe care mi-o acordaţi. Sunt foarte fericită, pentru asta, să ştiţi. Dar, trebuie să evoluăm. A striga, a fluiera sau a bate din picior nu e cea mai potrivită manieră de a-ţi exprima sentimentele faţă de cineva. Şi nu e cel mai valoros lucru pe care voi îl puteţi oferi.
Cam asta a fost.
„Şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi ...” –asta se-ntâmplă doar în basme. Nu, n-am „trăit fericiţi”, am câştigat doar o bătălie, sau am semnat doar un armistiţiu. „Războiul” tragic şi absurd între mine şi aceşti tineri avea să continue pe tot parcursul semestrului, cu retrageri şi înaintări „strategice”, cu perioade de acalmie şi cu episoade mai „febrile”. Nu, nimeni nu poate, într-o oră, două, o săptămână, trei luni, să şteargă, să anuleze efectele grave a şaisprezece-şaptesprezece ani de neglijare emoţională, de carenţe educaţionale, de non-educaţie sau chiar anti-educaţie.
Şi, după fiecare zi de muncă mă simţeam stoarsă, istovită, de multe ori umilită, prinsă într-un cerc vicios al facerii şi des-facerii, al lucrului nedus niciodată până la capăt, al construcţiei şi distrugerii perpetue, ca în balada meşterului Manole. Cum, oare, poţi să te simţi, atunci când, după ce ţi-ai dat toată silinţa, şi crezi că, în sfârşit, ai făcut ceva, că elevii au înţeles, au reţinut, au plecat cu ceva acasă, constaţi, ora viitoare, că nu a fost aşa, că, de fapt, nu au învăţat nimic, sau au uitat imediat, de ajungi să te întrebi cum oare au făcut-o, fiindcă eu am amintiri foarte vii din prima copilărie, în timp ce ei nu erau în stare să reţină un cuvânt de azi şi până mâine.
Dar, asta se pare că este viaţa de dascăl, ce să spun?
Aceea a fost, totuşi, cea mai grea clasă, la nicio alta nu am mai avut astfel de probleme.
Zilele trecute, un cititor m-a întrebat dacă sunt atrasă de feminism sau sunt feministă. Am rămas destul de uimită, fiindcă eu însămi nu mi-am pus niciodată întrebarea. Şi, cu ruşine, cu ne-ruşine, dar trebuie să recunosc: nici nu prea ştiu cu ce se mănâncă feminismul ăsta. Nu ştiu de unde începe şi unde se termină. Da, am dat şi pe wikipedia, dar tot nu m-am lămurit. Că nu sunt toate scrise nici acolo. Aşa că, până la urmă, nu ştiu. Poate că da, poate că nu. Nu ştiu.
Mai vine-o altă întrebare: da’ poţi să fii ceva şi să nu ştii? Sau, mai bine zis, dacă eşti ceva şi nu ştii, nu eşti indecent de proastă?
Brrr ... adevărul e că nici la întrebarea asta nu ştiu răspunsul. Pentru că ştiu, din păcate, o grămadă de femei care cred despre ele tot felul de năzbâtii, că sunt midlmanageriţe, piariste, promoteriţe, entărtaimenteriţe, meicapartiste, heirstiliste, sau cum dracu’ le-o mai zice, da’ ele-s, de fapt, muritoaredefomiţe, curviştiniţe sau, în cel mai bun caz, frizeriţe. Sau, toate trei la un loc. Şi ... şi ce să spun? Unele, da, ştiu cine sunt, ce sunt, îşi asumă condiţia, dar altele ... pfui, ce să spun? Abia a descins fata, de vreo două luni, din codrii Vlăsiei sau de cine-ştie-unde, şi deja e vedetă ... ce vedetă? Supervedetă! Entărteimenteriţă ...
Reflectând eu, totuşi, la ce răspuns să dau întrebării cititorului meu, am început să mă gândesc la fel-de-fel. E un defect al meu, şi mă face, cred, destul de nesuferită. Adică, vorbeşte omu’ cu mine, şi mintea mea începe să lucreze, face-aşa, un fel de brainstorming, numai că nu e deloc disciplinată, nu e deloc focalizată, aleargă şi colo, şi colo, ba mai mult, şi, fireşte, limba începe să redea toată această bâlbâială a minţii, iar oamenii se cam sperie, sau se enervează, de cele mai multe ori. Dar, asta sunt, ce să fac?
Spuneam, deci, că am început să mă gândesc la cum ar dori societatea să fie femeile, şi la cum ar dori să fie şi ele însele. Da ... eu cred că femeile ar trebui să fie: frumoase, îngrijite, feminine, sensibile, drăguţe, bine dispuse, plăcute, relaxate ... şi aşa mai departe. Şi, ce meserii sau ce locuri de muncă ar fi potrivite femeilor, pentru a le ajuta să fie întocmai cum le-am descris mai sus? Păi ... habar n-am. Toate joburile din lume, şi toate locurile de muncă, poate cu una-două excepţii nesemnificative, nu ştiu, toate locurile de muncă defeminizează. Toate!
Eu una nu am cunoscut altă realitate. Eu una ştiu aşa: o femeie îngrijită, relaxată, bine-dispusă etc., nu vine niciodată de la muncă, poate merge la muncă, aia-i altceva, dar nu vine de la muncă. Peste 90% dintre femeile pe care le cunosc, atunci când vin de la muncă sunt: obosite, încercănate, neîngrijite, pline de draci, adică exact opusul a ceea ce aşteaptă societatea de la femei, şi a ceea ce aşteaptă ele însele.
Mda ... în aceste condiţii – nu ştiu, e feminism, nu e feminism, dar asta-i concluzia – dacă societatea vrea, într-adevăr, femei frumoase, bine dispuse, relaxate etc., atunci singura soluţie este aceea de a nu le trimite la muncă, fiindcă, din păcate, toate muncile defeminizează, inclusiv cele casnice. Mai ales cele casnice! Curăţatul cartofilor, baterea covoarelor sau datul cu aspiratorul, totul trebuie să devină o amintire, o reminiscenţă a epocilor în care nimeni nu dădea doi bani pe frumuseţe şi feminitate. Da, pentru a-şi păstra şi cultiva farmecul şi feminitatea, femeile nu ar trebui să aibă altă grijă decât spa-urile, saloanele cosmetice, mult sport, multă relaxare, mult sex, de bună calitate, fiindcă, da,efectele sale benefice au fost demonstrate ştiinţific ... cam asta ar fi. Muncă nu, în niciun caz.
Bun, dar pentru că societatea noastră e una de căcat, şi fiindcă femeile au drepturi egale, chiar mai egale decât bărbaţii, între care, fireşte, cel dintâi este acela de a trage în jug ca proastele pentru o viaţă mizerabilă, munca devine obligatorie (şi) pentru ele. (În paranteză fie spus, bărbaţii au berea, meciurile, şi altele asemenea, iar noi, noi ce avem? Bătutul covoarelor şi ştersul pruncilor la cur ... mama ei de viaţă.)
Nu ştiu, e feminism, nu e, dar, da, pledez pentru dreptul femeilor frumoase şi deştepte, al adevăratelor femei, de a nu munci. De a fi întreţinute, dacă vreţi. De a fi întreţinute, da, pentru a se putea dedica exclusiv cultivării calităţilor pe care deja le au. Pentru a deveni şi mai frumoase, şi mai deştepte.
Şi bărbaţii? Păi şi cu bărbaţii e la fel, da’ mai puţin. Pentru că aspectul se poate obţine şi trăgând de fiare la sală, şi tăind lemne la pădure. Nu, pentru bărbaţi munca nu e chiar aşa de contraindicată, ba, uneori, e chiar recomandabilă, cu deosebire muncile astea considerate grele, cu mult efort fizic. Şi da, berea ar trebui interzisă!
Din păcate, până când societatea se va dezmetici şi va hotărî: da, vrem femei frumoase şi deştepte, atunci nu le mai punem la muncă, până atunci femeile vor fi nevoite, din păcate, să-şi ruineze sănătatea, să se urâţească, să se enerveze, să se obosească până peste măsură, într-un cuvânt, să se defeminizeze, muncind. Urâtă îndeletnicire, munca asta!
Dar care meserie, care joburi sunt cele mai defeminizante, care sunt cele care urâţesc şi obosesc cel mai mult femeile, care sunt cele mai nerecomandate?
Mda ... în unele situaţii e foarte clar că femeile ar trebui să facă tot ce le stă cu putinţă pentru a evita acele joburi, acele meserii. De exemplu, femeile ar trebui să evite să fie buldozeriţe ... Oare?
Nu ştiu, adevărul e că nu am cunoscut nicio buldozeriţă, nu ştiu cât de mult defeminizează un astfel de job. Dar ştiu ce mult defeminizează aşa-numitele joburi feminine. De exemplu, cel de muncitoare în industria textilă. Vai de curul femeilor care ajung să lucreze acolo, că numai femei nu se mai pot numi!
Da’, ce, parcă numai apacistele au un job jalnic? De profesoare ce ziceţi?
Wow, wow, wow! Ce faină meserie e şi asta de profă! Nu te ninge, nu te plouă, nu ridici saci de ciment, nu dai cu pick-hammerul, stai numai cu curu’ pe scaun, dai note şi primeşti cadouri de la elevi. Cum să nu fie profesoarele atât de frumoase şi de feminine?
Sunt pe dracu’. Bine, până pe la vreo treizeci de ani o mai fi cum o mai fi, dar peste ... Ei, ce-i peste? Ce e? Ei, iată ce e, există femei frumoase şi peste treizeci de ani, chiar foarte frumoase. Dar, din păcate, nu din rândul profesoarelor. Şi cum media de vârstă în învăţământul românesc e pe undeva pe la patruzeci-patru’şcinci de ani, dezastrul e total.
Eu cred că aşa e: dacă într-o şcoală sunt, să zicem, douăzeci de profesoare, atunci una, maximum două sunt drăguţe şi plăcute, iar restul sunt nişte adevărate scorpii, bătrâne şi urâte, şi proaste, şi rele, şi ... vai şi-amar. E sau nu e aşa? Şi, mai e ceva, alea una-două profesoare drăguţe, de fapt nu mai sunt, au fost suplinitoare, şi de la toamnă nu mai vin. În schimb, tartoriţele alea despre care vorbeam, alea nu mai pleacă, pe alea nu le mai trimite nimeni acasă. Ei, e aşa sau nu e aşa?
De fapt, o să vă povestesc, poate, odată, ce-am găsit eu într-o astfel de şcoală şi cum am reuşit să fug de-acolo. Pe altădată, pa!
Sunt încă în pat şi nu-mi pot lua gândul de la tine, de la noaptea trecută ...
mi-aş dori atât de mult să te strivesc la pieptul meu!
În noaptea caldă, ai venit la mine pe neaşteptate …
şi ceea ce s-a întâmplat a lăsat în mine senzaţii de neuitat.
Ai apărut de nicăieri şi, fără să-ţi fie teamă sau ruşine, te-am surprins atingând trupul meu gol… mi-ai simţit indiferenţa şi m-ai muşcat fără milă, înnebunindu-mă… ne-am zvârcolit toată noaptea într-un joc nebunesc!
În zori am adormit, în sfârşit, obosită…
Astăzi, când m-am trezit, te-am căutat îndelung, dar nu te-am mai găsit…
cearşafurile căzute de pe pat sunt singurele martore ale nopţii trecute.
Pe corp am încă urmele muşcăturilor tale, mă ard şi nu mă lasă să te uit…
În noaptea asta mă voi preface că dorm şi te voi aştepta să apari din nou…
Nu ştiu cum se face, dar, de la o vreme-ncoace nu mai pot să-l suport pe Maslow. Pe Abraham Maslow, of course, cu celebra lui piramidă. Şi asta pentru că, la orice formare – alt mare căcat, cursurile astea de formare, dar, despre asta, cu altă ocazie – trainerul sau formatorul, altfel un tip deştept, care ia o grămadă de bani pentru platitudinile pe care le debitează, nu se poate abţine, atunci cand ajunge să vorbească despre motivaţie – în aparanteză fie spus, şi chestiile astea cu motivaţia sunt un mare fâs – nu se abţine, spuneam, să vorbească de piramida lui Maslow. Cum fiecare dintre voi a auzit, cu siguranţă, de aşa ceva, mă abţin să mai explic despre ce e vorba. Am auzit – nu ştiu dacă e adevărat – că sunt şcoli unde li se vorbeşte elevilor despre piramida lui Maslow încă din clasa a doua. Vai, vai ...
Ei, eu, când aud de Maslow, mă gândesc, în mod obligatoriu la Maslova. Maslova, da, nu pot să spun „ce femeie deşteaptă”, fiindcă nu e chiar aşa deşteaptă, în final o cam sfecleşte, ajunge la ocnă, în Siberia, ceea ce nu e tocmai cuşer.
Ei, dar cine e, de fapt, Maslova? Pentru cei care au citit cartea, următoarele câteva paragrafe sunt opţionale.
Katiuşa Maslova e una din eroinele mele preferate, din copilărie. Da, înainte de a-mi dori să fiu eu însămi, toată copilăria am oscilat, fără a mă putea hotărî, între două modele, e vorba de Maslova şi de Gruşenka. Despre Gruşenka, posibil, altă dată, acum vă spun câte ceva despre Maslova.
Nehliudov este un tânăr student, cam prostălău de felul lui, care, într-o vacanţă petrecută la nişte rude, o cunoaşte pe acestă Katiuşa Maslova, o servitoare a familiei. Cei doi se întâlnesc apoi, la biserică, în noaptea de Înviere, şi, nu ştiu cum, Nehliudov o ajută pe această Maslova să intre în rândul femeilor, sau ea îl ajută pe Nehliudov să devină bărbat, sau se ajută unul pe altul, nu mai ţin minte exact. Da’ nici nu cred că are importanţă. Cert este că, până dimineaţă, Nehliudov uită cu desăvârşire întamplarea, continuându-şi viaţa sa fadă de lăbar cu bani, in timp ce de Katiuşa Maslova nu se mai ştie nimic.
Întâmplarea face ca, peste ani şi ani, cele două personaje să se întâlnească într-o împrejurare specială. Anume, Nehliudov, nu e doar un parazit plictisit şi dezgustat de viaţa de huzur în care este constrâns să trăiască, ci şi cetăţean onorabil al urbei sale, astfel că, în tradiţia juridică a societăţii ruseşti, e chemat adesea să se pronunţe oficial în chestiuni în care, în mod evident, nu se pricepe, şi care, de fapt, nici nu-l prea interesează. Cam la fel ca majoritatea politicienilor români de astăzi. Nehliudov este chemat, aşadar, frecvent, să fie jurat la tribunalul din localitate, având astfel posibilitatea de a influenţa destul de consistent hotărârile justiţiei.
Cazul de astăzi e unul banal: găsindu-se cadavrul unui negustor bogat, cercetările efectuate au evidenţiat faptul că ultima oară negustorul fusese văzut cu o târfă de bordel, deci, mai mult ca sigur, aceea trebuie să fie autoarea crimei, iar mobilul crimei nu poate fi altul decât jaful. Cazul e, aşadar, o formalitate, sau cel puţin aşa pare pentru toţi juraţii, mai puţin pentru Nehliudov, care face, practic, tot ceea ce depinde de el pentru a o salva pe respectiva femeie de la pedeapsă, sau cel puţin pentru a i-o îndulci. Femeie care, v-ati dat seama imediat, nu e alta decât iubita lui din tinereţe, Katiuşa Maslova. Demers este, de altfel, inutil, deoarece Nehliudov este singur în efortul său, niciunul dintre ceilalţi juraţi neînţelegând de ce mai e nevoie de alte probe într-un caz atât de limpede.
Disperat, Nehliudov, recurge la ultima stratagemă permisă de legea acelor timpuri, care prevedea că, într-o astfel de situaţie, dacă un cetăţean „onorabil” doreşte să-şi unească destinul cu o astfel de femeie deparvată, şi pe de-asupra şi criminală, o face şi pe ea „onorabilă”, şi astfel o scapă de pedeapsă, sau, oricum, i-o uşurează mult. Zis şi făcut, Nehliudov o cere de soţie pe respectiva târfă şi prezumtivă criminală şi ... este refuzat. Motivul invocat de Maslova, dincolo de absenţa sentimentului, este ... diferenţa de statut social. Diferenţă peste care Nehliudov este dispus să treacă, dar nu şi târfa, care îi explică, sau încearcă să-i explice că ea nu se poate înjosi într-atât încât să accepte această căsătorie de convenienţă. Nehliudov e bulversat, o urmează în Siberia, dar ea continuă să-l refuze şi să-l îndepărteze.
Cam atât despre acest subiect, cine doreşte mai mult n-are decât să citească romanul. E vorba despre „Învierea” lui L.N.Tolstoi, şi e o carte interesantă pentru toată lumea. Pentru biserica rusă a fost atât de interesantă, încât l-a excomunicat pe autor.
Bun, e limpede că, în orice alt caz similar, dar nu cu Katiuşa Maslova pe post de inculpată, Nehliudov ar fi reacţionat altfel. Ce-l determină, aşadar, să reacţioneze în acest fel în cazul Maslovei? Poate amintirea acelei nopţi de dragoste, pizda fierbinte a ţigăncuşei Maslova? Nu, nici vorbă, aici nu e vorba de sex, de altfel, am precizat că, imediat după consumarea actului, Nehliudov uitase cu desăvârşire de el?
Atunci? Atunci, în mod clar, e vorba de altceva. De ce anume?
Nu ştiu, presupun. Presupun că e vorba de „onoarea pierdută” a Katiuşei Maslova. A Katiuşei, pe care, da, dacă el, îmbuibatul fără caracter, dar cu credinţă în Dumnezeu şi cu valori morale ferme, dar bine camuflate, nu ar fi necinstit-o, dacă nu ar fi abuzat de încrederea ei, de copiliţă neprihănită, de inocenţa ei, cu siguranţă nu ar fi ajuns unde a ajuns, ar fi dus o viaţă simplă, curată, cocoşată de muncă, urâţită de nevoi, dar frumoasă şi demnă, o viaţă de servitoare cinstită, şi nu viaţa aceea murdară, de desfrâu şi huzur, de cocotă a negustorilor bogaţi şi a cui ar fi avut destui bani ca s-o aibă. Da, fără îndoială, Maslova e o păcătoasă, dar niciunul dintre păcatele ei nu i se poate imputa în mod direct, a fost doar o victimă e neomeniei şi inconştienţei lui, a lui Nehliudov, a satirului Nehliudov.
Mie una, povestea asta mi se pare o satiră extraordinară la adresa mai multor aspecte, dar, mai cu seamă, a unor bărbaţi precum Nehliudov.
Sexul vinde. Da, sexul vinde, şi o ştim cu toţii, o ştie şi Mar’şica, traseista, care azi dimineaţă, pe la orele 14°°, s-a trezit, a băgat ceva în gură – a mâncat, adicătelea, perverşilor – dar nu s-a mai spălat pe dinţi, că oricum nu are rost, şi nici duş nu şi-a făcut, odată că n-a avut chef, a doua că n-a avut cum, la lighean, apoi şi-a luat centura aia din bazar, cu multe paiete, tricoul ăla de firmă, de la second-hand, şi-a dat cu juma’ de kil de adicălon şi-a plecat la serviciu. Da, chiar şi Mar’şica, ale cărei lecturi s-au întrerupt brusc pe la „Ana ari mieri, nenea i li şieri, cu mari plăşieri, i li-ar da, adicî, dar şi nieplăşieri, nenea-o are micî”, aşa că nu cred să fi auzit nici de Maslow, nici de Maslova.
Ceea ce nu ştie Mar’şica – şi alţii ca ea, că mulți sunt, Doamne -, şi, probabil nu va şti în vecii vecilor, este că sexul vinde, și el, cât vinde, dar, la un moment, face crack, şi nu mai vinde nimic, că nu mai poate, săracul. Şi la urma-urmei, sexul nici nu prea vinde, sau nu singur, ci împreună cu alte ingrediente, mai deştepte.
Cum ar fi? Cum ar fi, de exemplu: inocenţa, sinceritatea, neprihănirea, misterul.
Da’ m-am întins cam mult cu postul ăsta, şi-o să revin altădată, să vă spun mai în detaliu care-i chestia cu inocenţa. Până-atunci, ţineţi minte: inocenţa vinde, şi vinde-al dracului de bine, în comparaţie cu orice, chiar şi cu sexul bineînţeles.
Şi, da, vă spun astea cu cea mai mare sinceritate, şi cu cea mai mare inocenţă: ăsta-i adevărul, ăsta-i secretul farmecului meu unic: sinceritatea absolută, inocenţa, neprihănirea. Şi ca un bonus extraordinar: modestia. Sunt extraordinar de modestă, şi da, n-aş recunoaşte-o, dar fiind atât de sinceră, chiar n-am încotro.
Mai răbdaţi şi voi, fetelor, o să vă-nvăţ şi pe voi să fiţi inocente, cât de curând.
Azi-dimineaţă m-am trezit cu o stare nu prea bună: durere de cap, slăbiciune, un tremur uşor în tot corpul, şi altele asemenea. Nimic îngrijorător, şi totuşi neplăcut. Am mai avut asemenea stări, cunosc şi cauza lor, şi modul de a scăpa de ele.
Motivul e clar: participarea, aseară, la o acţiune de socializare prelungită, în cinstea patroanei zilei, zeiţa Veneris. Şi că am cam exagerat cu Malaga şi Cherry Rum.
În astfel de situaţii, cunosc şi folosesc un singur remediu: puţină mişcare şi ceva acrişor. Acrişor, fiindcă, oricât de greaţă mi-ar fi, nu suport acrul. Nu-l suport şi gata. Nu-mi place nimic acru, până şi portocalele le mănânc cu zahăr.
Puţină mişcare şi ceva acrişor? OK, voi lua nişte fructe proaspete, de sezon, şi pentru asta voi merge în piaţă. În piaţă, şi nu în hypermarket, fiindcă, se ştie, în hypermarket nu există fructe proaspete, numai porcării aduse de peste mări şi ţări, îngrăşate cu hormoni, coapte pe vapor şi injectate cu chimicale. Hypermarketul e la 200 de metri, piaţa la circa 1,5 km, ceea ce înseamnă că voi face şi puţină mişcare, ceea ce nu e rău deloc.
Proastă inspiraţie. De cum am ieşit afară, m-a izbit căldura care izvora, parcă, din asfaltul încins. 40 de grade ca nimic. Şi eu, care mă gândisem că nu voi prinde vipia amiezii! Câte grade vor fi, oare, atunci?
Poate unora le-ar fi uşor, dar mie nu-mi este. În zile ca astea, cu astfel de temperaturi, nu sunt în stare de nimic, zac ca o râmă pe canapea. Nu-mi place căldura şi basta.
Ca un făcut, strada e plină de oameni? Ce nevoi îi vor fi scos din casă sâmbăta dimineaţa, mai aproape de prânz decât de prima oră a zilei? Că doar nu se vor fi îmbătat toţi, ca mine, şi-acum aleargă să se dreagă. Cine ştie?
În piaţă, ca în piaţă. Fructe câte vrei, şi de care vrei: portocale, mandarine, ananas, banane, kiwi şi încă multe altele. Pfui, fir-aţi ai dracu’. Păi, pentru asta am bătut eu atâta amar de drum? Ca să cumpăr din piaţă ceea ce puteam lua şi din hypermarket, dar cu 20% mai scump?
În sfârşit, dau şi de fructe autohtone. Nu, nu de prune sau struguri, erau şi din astea, dar cine-i tâmpitul care să creadă asta. Mai ştiu şi eu când se coc perjele. Şi mă mai uit şi la preţ. La 10 lei kilu’, sigur nu-s din prunăriile Bihorului sau Sălajului.
Iată şi fructele noastre! Cireşe şi vişine. Arată superb! De parcă nici n-ar fi de la noi: cireşele, roşii, de un roşu foarte intens, aproape negru, greu, ca sângele venos după o îndelungată stază în organul păcatului, strălucitoare, de parcă ar fi unse cu ulei, mari, îmbietoare ... mmm. Şi vişinele, la fel, mari, cărnoase, de un roşu precum cel al cărnii încinse pe grătarul patimii defrâului ... o minunăţie.
Să fie, totuşi, vorba, de fructe autohtone? Nu, n-am nicio speranţă, dar întreb totuşi:
- Sunt de la noi?
- Vai de mine, domniţă. De la mine din livadă sunt, naturale 100% ... Luaţi şi gustaţi, dacă găsiţi mai gustoase, eu mă-mpuşc. Cireşele sunt ultimele, o să mai vreţi, da’ n-o să mai am, la anu’. Hai, luaţi!
Iau o cireaşă. O muşc cu grijă ... aşa mănânc eu cireşele. Îmi înfig uşor dinţii în carnea fermă, dar, totuşi, moale, a fructului. Apăs uşor cu limba pentru a produce o mică hemoragie controlată. Îmi place asta, să simt sângele fructului ţâşnindu-mi în gură. Nu-l hăpăi, ci îl iau uşor, pe vărful limbii, purtându-l, apoi, prin toată cavitatea bucală. Apoi, îl sorb calmă, cu înghiţituri mici, pentru a mă bucura cât mai mult de gustul poamei.
De data asta chiar că am noroc. O cireaşă ... ce cireaşă, ce gust, un echilibru perfect între gust şi aromă. Un gust proaspăt, dulce, intens dulce, dar curat, limpede, cu o nuanţă plăcută de acrişor, o aromă înebunitoare, tot ceea ce îmi trebuie acum, după dezmăţul de azi-noapte. Mestec apoi carnea fructului, încet, cu temei, simt energia care părăseşte masa aceasta atât de fermă cu doar câteva clipe înainte, dar acum transformată într-o pastă moale, cu un gust atât de proaspăt. Mă bucur îndelung de fina ei atingere, dar, până la urmă, o trimit, cu aceleaşi înghiţituri mici, în organismul meu slăbit, unde e atâta nevoie de ea.
Minunat! O cireaşă cu adevărat deosebită! Mă pregătesc să cer vreo două kile când îl văd, în cealaltă jumătate a fructului. Cea rămasă neconsumată. E el, viermele, galben, respingător, îl văd cum se tolăneşte trândav şi nepăsător, parcă ştiind ce dezgust mi-aputut crea. Mă abţin cu dificultate să nu vomit. Izbucnesc:
- Dar cireşele astea sunt pline de viermi!
- Aşa-i, domniţă. E din cauză că sunt dulci. Sunt dulci şi nu sunt stropite, şi-atunci fac viermi. Da’ să ştiţi că, de viermi nu a murit nimeni. Dacă le-aş stropi, ar muri şi viermele, dar şi ele. Şi-atunci le las aşa, nestropite. Da’ luaţi vişine. Ele n-au viermi, că sunt acre. Hai, luaţi, n-o să vă pară rău.
Mă smulg cu dificultate din sporovăiala precupeţului. Vişine? Acre? Să gust! Vai de capul meu, n-am mâncat vişine în viaţa mea. De fapt, am gustat odată şi nu mi-au plăcut. Acre, mult prea acre. Fără zahăr nu pot. Sau, sub formă de vişinată. Dar aşa, natur ... never.
Mă uit, absentă, la vişine. Eu cireşe am vrut, nu vişine. Acu’ nu ştiu ce să fac. Mă uit mai bine, văd o vişină brună, o dau deoparte. Două ... mai multe. Da, sunt mai multe. Sunt multe.
- Dar sunt stricate! Vişinele sunt stricate!
Precupeţul mă priveşte cu un aer absent. Nici nu mai catadicseşte să spună ceva. Jemanfişismul lui mă scoate din minţi. Adică eu îi arăt vişinele stricate, şi el ridică din umeri, a „ce-mi pasă?”. Cum să nu-i pese? Ce nesimţit, ce peizan, ce să mai spui?
*
Acum sunt acasă şi zac ca o râmă pe canapea. Am renunţat la fructe proaspete, sunt o porcărie. Am fost la market şi am luat două sticle de ceai la gheaţă, cu un strop de lămâie. Da, ştiu, sunt doar nişte chimicale oribile, pline de fel de fel de căcaturi, antioxidanţii ăia sunt numai la tv. ... mă doare-n cot. Acum, chiar că nu-mi pasă. Beau ceaiul ăsta plin de chimicale şi mă refac încet-încet. Şi mă gândesc ... Mă gândesc la ziua de azi. La căldură, la lenevie, la ziua de azi. Şi la fructe, bineînţeles.
Cireşele, de pildă, cireşele sunt femei. Cele de azi, cu siguranţă. Atât de frumoase, atât de gustoase ... şi pline de viermi. De ce, oare? A, da, pentru că sunt dulci. Sigur că da, pentru că sunt dulci, tot ce e dulce face viermi. Aşa o fi, n-o fi, nu ştiu. Da’ cred că-i aşa.
Şi vişinele ... vişinele şi ele femei. Cu siguranţă sunt femei. Dar nişte femei proaste, cu siguranţă. Acre şi stricate, cum e mai rău.
Da’ ... oare toate fructele sunt femei? Nu, cu siguranţă nu toate. Castravetele, de pildă, castravetele nu poate fi femeie. Nu cred că poate fi femeie. Cel cu bube, care-i şi cel mai gustos, în niciun caz.
Da, dar castravetele nu e fruct, e legumă. Ei, şi ce? Ce, bărbaţii nu pot fi legume? Sau, invers, legumele nu pot fi bărbaţi? Na, că m-am încurcat.
Ba bine că nu. Cum să nu poată fi legumele bărbaţi? Mai ales dacă dau şi coli? E clar, castraveţii sunt bărbaţi?
Dar, eu oare ce sunt? Oare ce fruct sunt eu?
Vorbesc prostii, delirez. Sunt încă în convalescenţă, desigur. Dar îmi revin încet-încet. Cu două sticle de ceai rece.
Deseară, dacă se mai lasă pârjolul, cred că o să ies într-un club. Dar nu, nu mai vreau Cherry Rum. Un Mojito cu un strop de mentă e tot ce-mi doresc.
Cât de importantă este existenţa unui copil în viaţa unei femei?
Nu ştiu, cert este că, uitându-mă în jur, am constatat următoarele:
1. Relaţiile de cuplu nu au nicio legătură cu existenţa sau inexistenţa unui copil. Cine crede că existenţa unui copil cimentează o relaţie, se înşeală. Am văzut nenumărate cupluri cu copii, care s-au despărţit, şi am văzut şi cupluri fără copii care rezistă foarte bine.
2. „Fă un copil, să aibă cine să-ţi deschidă uşa la bătrâneţe”. Mmm ... nu sunt foarte sigură că vreau să-mi deschidă cineva uşa. Da’ să zicem că vreau. Şi ce legătură are asta cu copiii? Uite, am cunoscut o femeie, acum e bătrână ... a avut vreo şapte copii. Doi în Spania, unul în Canada, unul în Noua Zeelandă, şi aşa mai departe. Ştiţi câţi dintre ei îi „deschid uşa”? Ce să-i deschidă uşa, nu-i dau un telefon, nu-i scriu o scrisoare; baba n-are internet, dar şi dacă ar avea, cred că tot degeaba ar fi, copii nu vorbesc cu ea nu din lipsa mijloacelor tehnice, ci ... nu ştiu de ce, aşa vor ei.
3. Altă babă, alt fenomen. Una „norocoasă”, în sensul că a avusese nenumărate oportunităţi de a câştiga bani, mulţi bani. Dar şi lacomă, lacomă peste fire. După ce-a ieşit la pensie, băbăciunea asta a mai lucrat vreo doişpe ani, şi-ar mai fi lucrat, fără îndoială, încă vreo doişpe, dacă nu ar fi trimis-o Boc la plimbare. Bun, nu-i nimic greşit să lucrezi, şi, dacă lucrezi, e normal să şi câştigi, nu asta-i problema. Problema e că ... ştiţi ce făcea cu banii? Că, de trăit trăia – trăieşte şi-acuma – ca ultima servitoare, vai de capul ei! Ei, ştiţi? Nu? Aflaţi atunci: îi trimitea lu’ fiu-său, în Germania. Plecat de vreo cinşpe ani.
4. Cu deosebire în ultimele decenii, modul de viaţă s-a schimbat foarte mult. Nu, nu e vorba doar de „carieră”, deşi şi cariera îşi are şi ea importanţa ei. E foarte greu să şi performezi în carieră, si să fii şi o mamă bună. Dar – e doar o perere a mea – condiţiile viaţă de astăzi, din marile oraşe, sunt improprii pentru creşterea şi educarea unui copil, cel puţin până la o anumită vârstă. E, poate, o idee preconcepută, o nostalgie, o ... nu ştiu ... dar ce să facă un copil mic într-un mare oraş? Un copil are nevoie de spaţii vaste, să alerge pe câmp, să culeagă floricele, să ... ce să facă în oraş, să înţepenească în faţa televizorului? Bun, sunt bunicii, dar bunicii nu sunt tot una cu părinţii. Şi, de multe ori, bunicii locuiesc tot în oraş.
5. Ca o concluzie, cred că femeile, mă rog, majoritatea femeilor, exagerează în privinţa maternităţii. Fac un plod şi zic: „e cea mai mare realizare a mea, e minunea vieţii mele”. Ok, sunt de acord, dar această realizare a avut-o şi maică-sa, şi bunică-sa, şi străbunică-sa, şi aşa mai departe. Bun, şi faţă de toate aceste strămoaşe, ce aduce femeia respectivă în plus? E cam aiurea, nu?
Da, de multe ori, de prea multe ori, maternitatea e o doar scuză. Pentru prea multe neîmpliniri ...
Da, recunosc, nu am înţeles mare lucru atunci când am citit prima dată despre Secta Orbilor. Sábato nu e un scriitor dificil, la prima vedere, dar nici foarte transparent. Foarte pe scurt, ce e cu această sectă a orbilor?
Orbii lui Sábato nu sunt orbi, în sensul propriu al cuvântului. Nu, sunt oameni care văd la fel de bine şi de desluşit ca noi toţi, dar al căror ochi interior s-a închis de mult. Sunt, aşadar, orbi nu din naştere, ci din pricina nu ştiu cărei boli, ci pentru că ei au vrut aşa, să fie orbi, să nu ştie, să nu vadă, să nu gândească drept, şi curat, şi în lumină.
Orbii sunt, deopotrivă, cei care conduc lumea, şi o conduc nu prost, ci foarte prost, dar şi victimele lor. Cu toţii constituie cea mai cumplită, cea mai tenebroasă, cea mai îngrozitoare conspiraţie din istoria omenirii. Orbii sunt extrem de bine organizaţi, iar scopul lor este să elimine pe oricine ar îndrăzni să vadă. Handicapul lor îi face să se creadă normali, mai-mult-decât-normali, şi să respingă cu ură şi indignare tot ceea ce se abate de la normele lor. Suferinţa lor este reală, dar ei ajung să se împace cu această suferinţă, să o perceapă nu doar ca normală, ci ca indispensabilă. Da, da, sunt nişte alienaţi, al căror scop este să-i alieneze pe toţi.
Probabil, nu mi-aş fi amintit acum nimic despre Sábato şi a sa Dare de seamă despre orbi, dacă ieri nu ar fi avut loc, la Londra, un aşa-numit „marş al târfelor”, la care tare-tare mult mi-ar fi plăcut să fiu. Un marş al târfelor? S-a-ntors lumea cu susu-n jos?
Da, din păcate, aşa este. Lumea s-a-ntors, da, cu susu-n jos. Din cele vreo nouă milioane de londonezi, doar câteva mii au găsit de cuviinţă să participe la acest marş al normalității. De fapt, care este istoria sa, şi de ce este atât de deosebit acest marş?
Ei, cu câteva luni în urmă, un ofiţer cu grad înalt a declarat în faţa unor studenţi ceva în genul că femeile ar trebui să aibă grijă să nu se mai îmbrace ca nişte „târfe” pentru a nu mai cădea victime agresiunilor sexuale.
Fără nicio îndoială, dacă o astfel de declaraţie ar fi fost făcută în România, nimeni nu ar fi băgat-o în seamă. Fiindcă românii ştiu foarte bine că e aşa: dacă te îmbraci ca o „târfă” înseamnă că ţi-ai căutat-o cu lumânarea. Ce, nu vă uitaţi la ştirile de la ora 5? Acolo numai asta vezi, fel de fel de tinerele de 70-80 de ani, care sunt violate exact din acest motiv: c-arată prea bine, sunt prea „apetisante”. Chestia cu jaful e, fireşte, de faţadă, cei 10-20 de lei cu care se aleg, de regulă, violatorii, nici nu pot fi consideraţi „jaf”, eventual o plată a „prestaţiei”. Dar nu, la noi nu se putea întâmpla aşa ceva. La noi e România, nu Occident, ce să mai vorbim de „a arăta bine”, dacă nici cu săpunul nu ne-mpăcăm?
Hai să ne-nţelegem: nu toţi oamenii sunt normali, nu toţi oamenii sunt sănătoşi, există şi bolnavi. Băieţii ăia care violează tot felul de frumuşele septuagenare, şi nu numai ei, ci toţi violatorii, în general, eu i-aş pune puţintel pe scaunul electric, că tot sunt ei doritori de senzaţii tari. Dar nu, nu se poate, suntem oameni, suntem creştini, suntem pizda mă-sii ştie ce, dar nu putem să-i omorâm, aşa, ca pe nişte câini, mai bine să ne omoare ei. Ei, dacă tot e aşa, m-aş adapta şi eu, i-aş mai executa, le-aş da puşcărie pe viaţă, şi ca să nu se plictisească prea tare, i-aş închide cu târâturile gen Monica Lewinski, care îşi imaginează, probabil, că dacă un bărbat le-o dă odată la supt, trebuie să le dea şi bani, şi glorie, şi putere, şi cine ştie ce-o mai fi vrând, altfel e târât prin tribunale, arătat cu degetul, şi aşa mai departe. Nu, nu, nici asta nu pot să înţeleg, ai luat-o, ai luat-o, dar nici aşa să ieşi în faţă şi să te baţi cu cărămida-n piept pe chestia asta.
Dar, nu despre asta era vorba, ci despre cei care consideră că de asta au fost lăsate femeile pe lume, ca să se urce pe ele tot felul de pitecantropi. Ei, ştiţi un secret? Da, sunt astfel de anormali, şi nu puţini, dar încă şi mai multe sunt femeile care cred aşa ceva. Şi nu numai băbăciuni, ci şi femei tinere. Tinere ca vârstă. Să vă spun c-am cunoscut şi eu una ca asta? Bun, a găsit un dobitoc, l-a îmbrobodit, cum-necum, i-a pus pirostriile. Acu’, după nuntă, vaca nu s-a mai spălat. Că de ce să se spele, de ce să se dichisească şi ea, să arate a om, ce, ea e ca „alea”? Acu’ normal că şi ăla a răbdat-o cât a răbdat-o, şi-apoi a lăsat-o. Cu asta, că a lăsat-o, sunt de acord, şi era foarte normal să să întâmple aşa ceva. Cu altele, ce s-au mai întâmplat, nu sunt de acord, dar asta-i deja altă poveste.
Ei, şi toată povestea asta cu vaca nespălată – să mă scuze animalele respective pentru comparaţie, dar n-am găsit altceva – se întamplă aici, în România anului 2011! Mai poţi să spui ceva?
Da’ pentru bărbaţi cum o fi? Că, mă gândesc eu, aşa, cu mintea mea proastă, de femeie, cum o fi, pentru un bărbat, să-i spună cineva că nu se poate abţine? Că, dacă vede o femelă frumoasă, cel mai normal lucru e să se arunce pe ea, numaidecât?
Nu ştiu, eu zic că, dacă eşti om, nu contează, bărbat, femeie, indiferent, trebuie să stii să te abţii. Asta dacă eşti om. Dacă eşti câine (sau căţea), nu. Acolo, lucrează instinctele, doar instinctele, oamenii mai au şi altceva. Dacă sunt oameni.
Ce vreau să zic? Vreau să zic că, şi dacă aş fi fost bărbat, m-ar fi deranjat ce-a spus dobitocul ăla. Şi, poate încă şi mai mult. Şi, poate, mi-aş fi dorit la fel de mult să fiu acolo, să protestez şi eu.
Şi, pentru că nu am putut fi acolo, fiindcă nu am putut protesta ieri, protestez acum. Protestez împotriva tuturor celor care cred că femeile sunt o marfă. Protestez împotriva celor care cred că bărbaţii sunt nişte animale. Protestez împotriva tuturor orbilor. Treziţi-vă odată, orbilor!
Acesta este protestul meu, citiți-l cum trebuie:
- Bună ziua!
- Bună ziua! Vă putem ajuta cu ceva?
- Bărbaţi aveţi?
- Sigur că da. Doriţi cu frişcă sau cu cremă?
- Doresc cu bani.
- Da, doamnă, sigur că da, uitaţi aici: Diplomat, Ambasador, de care doriţi?
- Una la mână, nu sunt doamnă. Apoi: moguli n-aveţi?
- Scuze, domnişoară. Moguli n-avem, dar luaţi un Diplomat, e foarte bun.
- Nu-s nici domnişoară. Bine, o să iau, poate un Diplomat, dacă nu aveţi altceva. Sau un Ambasador. Da’ de ce au toţi culoarea asta ciudată?
- Mă scuzaţi … cum să vă spun? Că doamnă aţi zis că nu sunteţi?
- Am fost, dar nu mai sunt. Demult nu mai sunt o doamnă, că nu se mai poartă.
- Da’ nici domnişoară.
- Nu, nici domnişoară, sunt duduie ….
- Duduie, la fel ca mine … Ce frumos! Duduie!
- De culoare vorbeam ...
- E de la fructe, duduie, de la portocală. Ştiţi, torturile astea cu fructe ... tre’-să le pui un fruct, ceva, în vârf.
- Şi de ce n-aţi pus altceva? Căpşuni, de pildă.
- Nu ştiu, duduie, nu-i sezon, ce ştiu eu. Acum e timpul portocalelor. Şi care-au fost cu altceva, acum sunt tot cu portocale.
- Cum ... au fost cu altceva?
- Da, duduie, am avut nişte torturi ... delicioase, o minunăţie, te lingeai pe degete, nu alta.
- Eu nu mă ling pe degete.
- Ei, vorba vine. Erau cu flori din alea, de zahăr ars ... cum le zice?
- Nu ştiu. Ce fel de flori?
- Cu trandafiri, duduie, da, cu trandafiri, ştiţi? Da’ nu mai sunt, acum nu-s decât cu portocale.
- Da, că sunt la regim, nu-mi permit mai mult. Cum îi zice?
- Irinel îi zice. Prăjitura Irinel. De fapt ...
- De fapt ce?
- De fapt, nu prea e o prăjitură, aşa să ştiţi.
- Dar ce-i?
- E un bărbat … vorba vine. E un bărbat, nu asta aţi cerut?
- Cum adică … „vorba vine”? Ce înseamnă asta?
- Ei, ce înseamnă? Am gustat, şi eu, duduie. Şi, cum spuneam ... nu prea-i bărbat ... dacă înţelegeţi.
- Înţeleg prea bine, ai gustat prăjitura mea?!
- Uşor, trebuie să ştim ce livrăm clientelor, nu? Şi-apoi, dac-aţi şti câte-au gustat înainte. Că doar nu v-aţi gândit că aţi fi prima, nu?
- Ce loc ciudat! Nu, nu m-am gândit că aş fi prima. Dar nici aşa, să mi-o spuneţi de la obraz.
- Ce anume?
- Că-i bun, că l-aţi gustat.
- N-am zis că-i bun, e chestie de gust. Luaţi şi gustaţi. Hai, vă rog, gustaţi. La noi, asta e regula. Nimeni nu cumpără nimic pe negustate. Ei, ce spuneţi, gustaţi sau nu?
- Să văd. Da’ ... de ce miroase aşa? E vechi?
- Da, duduie, e vechi, nu se vede? Da’ nu de-aia pute. Pute-a bani, dacă înţelegeţi.
- Şi-a prostie. Cum vă permiteţi să vindeţi marfă veche?
- Păi, dacă asta vor clientele. Ştiţi cum trec?
- Cine, clientele?
- Vechiturile.
- Cum să treacă, dacă se învechesc?
- Nu, duduie, la noi în raft nu se învecheşte nimic. Aşa îi aducem de la laborator, gata învechiţi.
- Înţeleg. Da’ ceva proaspăt aveţi?
- Avem, duduie. Covrigei calzi. Fierbinţi.
- Sunt cu frişcă sau cu cremă?
- Nici, nici. Sunt cu găurele.
- Ce găurele?
- Gaura de la covrig, duduie, asta e tot ce au. Şi-un pic de glazură. Dar sunt calzi, duduie, şi se topesc între dinţi ... Sunt fragezi, duduie, doar ce-au dat bacul ... o minunăţie.
- Zău? Dă-mi şi mie unul, atunci?
- Unul, duduie? Mă rog, dacă doriţi ... Da’ să ştiţi că nicio clientă nu a dorit aşa ceva. Care au luat, au luat o legătură, că unul e ca niciunul, n-are rost.
- Bine, dă-mi şi mie o legătură, un snop, cum zici.
- Una, duduie? Numai una?
- Una, că-s la dietă. Mai multe nu-mi permit.
- Dar ăştia nu-ngraşă, aştia slăbesc. O, daca-ţi şti cum vă slăbesc, ce suplă vă fac...
- Bine, e-n regulă. Dă-mi cinci.
- Cinci legături, duduie? Imediat.
- Nu, nu cinci legături, cinci covrigei.
- O ... doar cinci. Bine, cum spuneţi. Îi consumaţi aici?
- Se poate?
- Da sigur că da, altfel cum? Doar dacă vreţi să urcaţi, avem o privelişte excepţională, se vede autostrada suspendată, e o nebunie, nu alta.
- Nu mă interesează peisajul. Aici nu pot să-i consum?
- Aici, la masă? Puteţi şi aici, sigur că da, dar m-am gândit ... să nu vadă lumea cum băgaţi în gură.
- A, da? Bine, bine, atunci merg sus. Deci, doi aici, încă trei la pachet, pentru acasă, se poate?
- Se poate, duduie, se poate, dar numai doi aici? La valoarea dumneavoastră? Hai că vă mai dau unu’, pe gratis, e din partea casei, e unu’ mic, merge?
- Merge. Sărumâna, duduie.
- Sărumâna şi dumenavoastră, şi să mai treceţi pe la noi.
- Trec, trec, dacă-mi plac mai trec.
- O sa mai treceţi sigur, duduie. Da’ prăjiturica nu o luaţi?
- Ce prăjiturică? Am luat covrigeii.
- Prăjiturica, duduie, Irinelul.
- A, nu, nu-mi trebuie, că e vechi şi miroase urât.
- Zău, duduie? Şi-atunci cum vă plătiţi covrigeii?
Eu nu ştiu de ce-i mănâncă pe unii în cur aşa de tare de problemele altora. Adică, vă imaginaţi dumneavoastră că persoana respectivă mi-a adresat aceste cuvinte din simplă curiozitate ştiinţifică? Aiurea, pentru băbătia respectivă nu cred să existe curiozitate mai profundă decât cea cu privire la ce mai fac ăia ... nici nu ştiu cum îi cheamă ... Pepe şi Zăvoranca, sau cam aşa ceva.
Bun, dar ce are cu mine? Habar n-am. Pe mine mă interesează doar faptul că mă simt agresată, şi atâta tot. Şi, sincer, nu-mi place. Rezist, dar nu-mi place.
Nu ştiu, eu nu-s psiholoagă, dar eu cred că e şi ăsta un mecanism psihologic, dacă ai ajuns în căcat, şi vezi că nu mai poţi ieşi, şi n-o mai poţi lua de la capăt, dacă vezi c-ai feştelit-o urât, măcar să-i bagi şi pe alţii în acelaşi căcat. Iar dacă nu, măcar să le scoţi ochii cu asta.
Întrebarea de mai sus poate părea nevinovată, şi poate chiar este, dar este, de fapt, break-ice-ul pentru alte întrebări, mult mai grave şi mai acuzatoare, cum ar fi:
Da’ tu poţi să stai, aşa, singură? Nu te-ai gândit cum va fi peste zece, douăzeci, treizeci de ani, când n-o să-ţi deschidă nimeni uşa?
Da’ tu, fată, nu-ţi doreşti un copil?
Da’ nu stai prea mult pe net?
Da’ crezi că-i bine să nu mergi la biserică?
Bun. Pentru toţi cretinii, mamelucii, frustraţii, de ambele sexe, de orice confesiune, din off-line sau din mediul virtual – fiindcă sunt şi aici destui, oho! – pentru toţi cei interesaţi de curul meu, ce mănânc, cu cine mi-o trag, şi cum mi-o trag, dacă stau prea mult sau prea puţin pe net, şi altele asemenea, aveţi puţină răbdare! Vă răspund la toţi, şi la toate ... pe rând. Când am timp ...
Pentru că problema mea asta este: nu am timp. Da, sunt dezordonată, nu sunt o bună planificatoare, vreau să fac multe şi nu reuşesc, dar, până la urmă asta este: nu am timp. Am atâtea proiecte în cap, am atâtea treburi de făcut, mai sunt şi perfecţionistă, îmi place ca atunci când fac un lucru, să fie făcut, şi toate astea nu-mi dau voie să mă plictisesc. Da, eu nu ştiu ce e aia plictiseală. Da, nu ştiu, eu nu mă plictisesc niciodată, eu am întotdeauna ceva de făcut, iar atunci când nu pot face, da, sunt şi momente din astea, atunci mă enervez, dar nu mă plictisesc.
Mă enervează, da, tot ceea ce îmi mănâncă timpul, tramvaiul care nu vine, situaţia stupidă şi, evident, extrem de urgentă, pe care trebuie să o fac acum, chiar dacă am făcut-o şi ieri, şi nu a folosit la nimic, mă enervează oamenii proşti, de ambele sexe, mă enervează făţărnicia, invidia, slugărnicia, şi multe alte lucruri. Toate astea mă enervează, nu mă plictisesc.
Matracuca de care vorbesc are un serviciu de tot rahatul, de unde câştigă mai nimic, un bărbat mitocan, trei copii retardaţi, stă la casă, are o curte mare, de care are grijă tot ea, şi mai creşte şi animale. Da, aţi citit bine, mai râneşte şi după alea. Ei, face toate astea şi, în plus, se mai uită şi la telenovele, la una singură, zice ea, şi mai are şi timp să se plictisească! Extraordinar, cum oare reuşeşte?
Ei bine, părerea mea – pe care nu i-am spus-o niciodată – este aceea că, de fapt, nimic din ceea ce face nu face bine. Nimic! Şi de-asta şi bărbatu-său e aşa cum este, şi copiii, şi tot. Păi, de bărbat e ăla care să stea cu o asemenea individă? Unul ca ea, evident. Şi ce copiii pot avea asemenea oameni? Unii ca ei, evident!
Eu asta înţeleg printr-o femeie toantă. Şi sunt multe ... pute ţara asta de femei toante. Şi-apoi ne mai mirăm de una, de alta?
Bine măcar că merge la biserică ...
P.S. Ei bine, da, am şi eu două feţe ... ca noi toţi, de altfel. Una e calmă, relaxată, frumoasă, cealaltă e agresivă şi nu tocmai politicoasă. Dar, spuneţi dumneavoastră, de ce trebuie, totdeauna, să existe nişte persoane care să se erijeze în sfătuitori „înţelepţi”? De ce nu-şi văd oamenii ăştia de viaţa lor care e, cel puţin din punctul meu de vedere, de tot rahatul? De ce ţin musai să-i condamne pe cei care nu sunt asemenea lor, care au alte viziuni, alte standarde, alt mod de viaţă? De ce?
Am învăţat că, indiferent de se întample, oricât de rea ne pare ziua de astăzi, viaţa merge înainte, şi totul va fi mai bine mâine.
Am învăţat că poţi spune multe despre o persoană după modul în care face sau nu face faţă la trei situaţii: o zi ploioasă, pierderea bagajului şi globurile sparte din pomul de Crăciun.
Am învăţat că, indiferent de natura relaţiilor tale cu părinţii, le vei simţi lipsa atunci când vor pleca din viaţa ta.
Am învăţat că a face bani pentru un trai bun nu e acelaşi lucru cu a trăi viaţa din plin.
Am învăţat că viaţa îţi dă, uneori, a doua şansă.
Am învăţat că nu ar trebui să mergi prin viaţă cu câte o mănuşă de prins mingea în fiecare mână, trebuie să arunci şi ceva înapoi.
Am învăţat că, ori de câte ori iau o hotărâre cu inima deschisă, e cea mai bună decizie pe care o pot lua.
Am învăţat că, oricâtă durere aş simţi, nu trebuie să devin o durere, sau o povară pentru ceilalţi.
Am învăţat că, în fiecare zi ar trebui să mângâi sau că consolez pe cineva. Oamenii se bucură de o îmbrăţişare sau de o bătaie prietenească pe umăr.
Am învăţat că oamenii uită ceea ce ai spus, sau ce ai făcut, dar nu uită niciodată cum i-ai făcut să se simtă la un moment dat.
Am învăţat că măsura unei vieţi nu e dată numărul de respiraţii, ci de cel al momentelor care îţi taie respiraţia.
Nu, nu eu am spus cuvintele de mai sus, ci Maya Angelou, o femeie extraordinară, pe care o iubesc mult. Şi ea mă iubeşte la fel de mult, de vreme ce mi-a dedicate poezia de mai jos. Nu, n-a scris această poezie doar pentru mine, ci pentru toate femeile fenomenale de pe această planetă.
Da, o iubesc pe Maya Angelou, şi ea mă iubeşte pe mine. Mă iubeşte mult, de vreme ce mi-a dedicat această poezie:
Femeie fenomenală
Femeile frumoase mă întreabă care e secretul meu,
Fiindcă eu nu sunt drăguţă sau şi nu arăt ca un top-model,
Însă, când am început să le răspund
Ele au crezut că mint.
Le-am spus:
Secretul meu e în îmbrăţişarea braţelor mele,
În rotunjimea şoldurilor mele,
A mersului pasului meu,
Şi în arcuirea buzelelor mele.
Sunt o femeie
Fenomenală,
O femeie fenomenală,
Asta sunt eu.
Când intru într-o încăpere,
Demnă şi stăpână pe sine,
Băieţii care se află acolo
Sar în întâmpinarea mea
Sau se aruncă în genunchi,
Roind apoi în jurul meu
Ca albinele în jurul florilor încărcate de nectar.
Le-am mai spus:
Secretul meu este focul din ochii mei,
Scănteierea dinţilor mei,
Unduirea taliei mele
Şi bucuria din picioarele mele.
Sunt o femeie
Fenomenală,
O femeie fenomenală,
Asta sunt eu.
Barbatii înşişi se întreabă
În ce anume constă farmecul meu irezistibil.
Ei încearcă atât de mult
Să deslușească misterul dinlăuntrul fiinţei mele
Dar zadarnică li-i toată-ncercarea.
Oricât aş încerca să le arăt
Ei spun că nu-l pot afla.
Şi-am mai spus:
Secretul meu stă în arcuirea spatelui meu,
În soarele zâmbetului meu,
În conturul sânilor mei obraznici,
În graţia felului meu de a fi.
Sunt o femeie
Fenomenală,
O femeie fenomenală,
Asta sunt eu.
Acum aţi înţeles
Doar de ce nu privesc în pământ, nicioadată?
De ce nu strig şi nu privesc insistent?
Eu nu trebuie să vorbesc altfel decât în şoaptă.
Doar faptul că mă văd trecând,
Îi face mândri şi fericiţi.
Şi-am adăugat:
Secretul meu e în vârful tocului meu,
În fluturarea părului meu,
În palma mea,
În nevoia oamenilor de mine.
Pentru că eu sunt o femeie
Fenomenală,
O femeie fenomenală,
Asta sunt eu.
Mă iubesc pe mine însămi. Sunt mândră că sunt aşa cum sunt, dar asta nu înseamnă, nicidecum, că sunt înfumurată sau cu nasul pe sus. Ştiu să mă ascult şi să mă înţeleg. Îmi respect dorinţele. Nu cer, şi nu voi cere niciodată, nimănui, să-mi acorde mai multă atenţie decât îmi acord eu însămi, să mă iubească şi să mă răsfeţe mai mult decât o fac eu însămi. Nu mă consider egoistă, dar ştiu că problema găsirii fericirii stă în mine însămi, şi nu în alte persoane, oricât de apropiate mi-ar fi şi oricât de mult m-ar iubi. Ştiu că oamenii mă plac şi ştiu că mă iubesc, aşa cum sunt. Nu toţi. Ştiu că sunt şi oameni care mă invidiază sau care nu mă pot înghiţi. Treaba lor! Sunt oameni care pot să facă asta, eu una nu pot. Cum aş putea să invidiez o persoană care nu-mi este superioară prin nimic? Şi, prin ce ar putea cineva, oricine, să-mi fie superior? La urma-urmei, sunt o femeie fenomenală ...
Interesante