miercuri, 5 octombrie 2011

Nu pot să cred!

4
Toate lucrurile astea s-au întamplat cu mulţi … cu muuulţi ani în urmă, nici nu vreau să mă mai gândesc câţi. Eram elevă la un liceu destul de bun, de fapt singurul dintr-un orăşel cam uitat de lume. La liceul unde învăţam venise un profesor nou de limba şi literatura română, un tinerel drăguţ şi manierat, de care toate fetele ne îndrăgostisem pe dată.

Am zis toate? Poate nu toate, dar eu, cu siguranţă.

Ei, acu’ să nu vă închipuiţi cine ştie ce. M-am îndrăgostit aşa ... metafizic. De fapt, mă îndrăgostisem de un întreg univers dominat de acest profesor. Şi, fiindcă era profesor de literatură, mă îndrăgostisem, iremediabil, de literatură. De literatura bună. Şi nu mi-am trădat această dragoste niciodată, iar pentru asta îi sunt îndatorată prefesorului de literatură.

Avea omul ăsta ceva deosebit, ceva cu totul deosebit. Avea ... har. Era, fără discuţie, un om cu har.

Ne punea, adeseori, să inventăm „procese literare”. Să intrăm, adică, în pielea personajelor, să le explicăm gesturile, să le motivăm acţiunile. Analizam complex aceste personaje, învătam să le vedem şi părţile bune, luminoase, dar şi cele întunecoase. Şi ... ne învăţa să facem analogii, să comparăm situaţiile, să argumentăm ... era, pur şi simplu, fascinant. Şi, ce este mai important, ne-a învăţat să citim. Am citit enorm în perioada liceului, fiindcă – nu-i aşa? – nu mă puteam face de râs ... deşi era destul de „darnic” la note, şi nu cred că a fost vreun coleg care să fi avut probleme de corijenţă, sau aşa ceva ... erau şi alte vremuri.

Trebuie să recunosc: programa şi manualul erau, pentru profesorul nostru, doar un pretext, sau poate nici atât. El ... avea un stil propriu. Ştiu că vorbeam, de exemplu, de Rebreanu şi, la un moment dat a zis: „Gata, vorbim de Reymont”. Eu nu auzisem nimic de Reymont. De fapt, cine auzise? Dar, ne-am aruncat cu toatele să citim, care „Ţăranii”, care „Comedianta” ... că alte titluri nu a găsit nimeni. Şi unele nu am putut găsi nimic, ce era să citim? „Citiţi Vilde”, ne-a zis profesorul ... ăsta cine-o mai fi. Am devorat şi „Războiul din Mahtra”, şi cu „Ţăranii” într-o mână, cu „Războiul ...” în cealaltă şi cu toate cărţile lui Rebreanu în faţă, ne-am pus să discutăm, să analizăm, să justificăm ...

Terminasem liceul, eram, cred, în anul trei de facultate, când, revenind în târgul meu natal, am auzit o veste îngrozitoare: fostul meu profesor îşi dăduse demisia şi plecase şi din oraş ... nu ştiu unde. Şi asta pentru că avusese un scandal urât, cică se luase de o elevă. Nu, nu, nu! Eu îl cunoscusem bine, foarte bine, era un om cu vocaţie, un om care îşi iubea, într-adevăr, meseria şi căruia nu îi stătea capul la altele. Avea şi o familie, avea şi un copil ... mă rog, nu asta contează. Contează faptul că a fost acuzat de nişte lucruri şi nu a putut să se apere ... sau nu a vrut, nu ştiu. Eu nu cred nimic, nu am crezut nici atunci şi nu cred nici acum.

Cred - asta e părerea mea – cred că, prin ceva, a deranjat pe cineva. Prin ce a deranjat? Habar nu am. Poate pentru faptul că îndrăznea să fie altfel, să fie nonconformist ... dar eu tocmai pentru nonconformismul ăsta l-am iubit şi îl iubesc, pentru faptul că m-a făcut să citesc şi, mai ales, să gândesc. Atunci am înţeles , pe viu, cât de uşor poate fi distrusă o viaţă de om: îi pui în cârcă o porcărie în faţa căreia nu poate face nimic, şi gata!

Şi .... cred că ştia. Ştia dinainte ce avea să i se întâmple. Ştiu asta, vedeam asta, din strălucirea ochilor atunci când vorbea de Victor Petrini, sau de Ivan Denisovici. Ştia. Dar era senin, împăcat. Avea o misiune şi şi-o îndeplinea. Dacă ar fi făcut altceva, ar fi fost ca toţi ceilalţi: cenuşiu, constipat, uniform. Dar, nu, nu a fost aşa.
Habar nu am ce s-a mai întâmplat, apoi, cu fostul meu profesor. Am auzit – nu e nimic sigur – că ar fi emigrat. Unde, când, nu ştiu. Într-o zi, l-am căutat, fără niciun rezultat, pe o grămadă de situri şi reţele sociale. Nu este, parca-ar fi intrat în pământ.

Azi – azi este ziua educaţiei – am intrat pe un site pe care îl urmăresc şi am văzut asta. Am zis: NU SE POATE! Nu se poate ca, în secolul XXI, un profesor să fie concediat doar pentru că a exprimat, pe blogul personal, o părere care nu a convenit cuiva. NU POATE FI ADEVĂRAT!

Şi totuşi, este! E un post care, mă rog, ar fi mai îndrăzneţ, dar nu are nimic lubric sau obscen. Fiindcă, dacă accepţem că reprezentarea stilizată a unui penis care e făcut să sugereze un porc e o obscenitate, ar însemna să aruncăm la coş câteva milenii de cultură umană, de exemplu binecunoscutul David al lui Michelangelo, mii de nuduri feminine şi, în general, cam tot ce înseamnă artă. Pentru ca să avem ceva cu adevărat lubric, acel ceva trebuie măcar să sugereze un act sexual. Simţiţi vreo sugestie privind acel porc care seamănă cu un penis? Eu una nu!

Iar celelalte posturi sunt „lacrimă”.

Dar, se vede treaba că i-a căşunat cuiva şi i-a pus profesorului nostru chestia asta în cârcă. Nu se poate aşa ceva! Măcar, cu oarecare timp în urmă, erau mai inteligenţi - sau nu? – pentru că, în faţa unei acuzatii de abuz sexual, e greu. Dar acum? Dăm afară un om pe baza delictului de opinie?

Eu cred că trebuie să facem ceva. Dacă nu putem să facem ceva pentru acest om, măcar să „rostogolim” asta, să se ştie cât de uşor poţi fi dat afară din slujbă într-o ţară ca România.

Vă rog să daţi mai departe aceaste informaţii!

duminică, 11 septembrie 2011

Feminitate creştină?!

4
După cum se cunoaşte, România este una din cele mai religioase ţări din Europa. Conform datelor recensământului din 2002, procentul ateilor (0,04%), al agnosticilor şi non-religioşilor (0,06%), precum şi al persoanelor fără o religie declarată (0,05%) sunt absolut neglijabile. De asemenea, dintre persoanele care se declară religioase, majoritatea covârşitoare se declară creştini, fie ei ortodocşi, romano- şi greco-catolici, protestanţi sau sectari aşa-zis creştini. Minorităţile musulmană, mozaică, hindusă, budistă ş.a.m.d. sunt absolut neglijabile.

În ceea ce priveşte „tăria” sentimentului religios, se presupune că aceasta este mai mare în rândul persoanelor din mediul rural, care păstrează mult mai multe ritualuri decât cei de la oraş, şi au o prezenţă mult mai bună la biserică decât aceştia. Sentimentul religios corelează, de asemenea, cu nivelul educaţiei: persoanele cu mai puţină educaţie sunt mai religioase; cu vârsta: persoanele în vârstă sunt mai religioase; cu sexul: femeile sunt mai credincioase; cu starea materială: săracii sunt mai credincioşi; cu zona geografică: moldovenii şi, în general, cei din zonele mai puţin dezvoltate sunt mai religioşi decât cei din zonele cu o activitate economică mai intensă. Acestea sunt, mai degrabă, percepţii comune decât rezultatul unui studiu cu adevărat ştiinţific, deoarece nu cred că există un instrument adecvat de măsurare a „tăriei” sentimentului religios. Sunt şi opinii contrare, de exemplu acest studiu pretinde că, dimpotrivă, persoanele mai educate sunt mai religioase decât celelalte.

Femeile sunt mai religioase decât bărbaţii? Da, din păcate, aşa se cam văd lucrurile. Femeile sunt văzute, de asemenea, ca „păstrătoarele” şi „transmiţătoarele” spiritului şi sentimentului religios, şi nu bărbaţii. Acest lucru este firesc şi are legătură cu rolul predominant pe care îl au mamele în creşterea şi educarea copiilor, mai cu seamă în copilăria mică, atunci când este inculcat, sau nu, sentimentul religios.

Oricum ar fi, majoritatea covârşitoare a femeilor din România se consideră creştine şi recunosc autoritatea morală a Bibliei.

Există, în special pe internet, nenumărate surse de „spiritualitate creştină”. Majoritatea sunt realizate de persoane cu probleme mentale mai mult decât evidente, cu frustrări profunde, cu refulări dramatice, etc. Când nimeresc, din întâmplare, pe un astfel de site, mă retrag repede. Sunt, însă, şi situri, bloguri zis creştine, dar mai respirabile, realizate de oameni al căror simţ critic nu a fost în totalitate anhilat de absurditatea unor percepte antiumane, al căror creier nu a fost spălat în totalitate. Un astfel de site este şi cel numit Semnele Timpului.

Am găsit, pe acest site, o referinţă cu privire la încercarea unei femei de a se supune, în mod voluntar, „decalogului biblic al feminităţii”, între ale cărui porunci s-ar regăsi următoarele:
1. supunerea faţă de soţ în toate lucrurile,
2. devotamentul faţă de datoriile casei,
3. maternitatea,
4. vestimentaţia modestă,
5. acoperirea capului în timpul rugăciunii,
6. interdicţia de a-şi tunde părul,
7. interdicţia de a-i învăţa pe alţii în cadrul bisericii,
8. interdicţia de a bârfi
9. interdicţia de a avea autoritate asupra unui bărbat.
Ok. Dintr-o lectură, chiar neglijentă, a acestor precepte, e clar că Biblia ne învaţă doar că femeile sunt nişte creaturi de mâna a doua, dacă nu chiar a treia, mai degrabă tolerate, într-o lume a bărbaţilor, decât recunoscute ca parteneri egali. Nu e de mirare, aşadar, că tocmai în societăţile cele mai „religioase” se produc şi cele mai multe abuzuri asupra femeii şi familiei, în general.

Am spus „familie”? Ia să vedem ce spune Sf. Apostol Pavel despre aşa ceva (1 Corinteni : 7):
Cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie.
Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. (...)
Celor neînsuraţi şi văduvelor le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine.
Dar, dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească; pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă.
Aha! Deci unicul motiv pentru care oamenii ar trebui să se căsătoarească ar fi acela de a nu „curvi” sau/şi de a nu „arde”. Mda ...

Bine, nici Iisus n-a fost prea însurat. Că a mai (prea)curvit, asta e altceva. Oricum, Iisus merge mai departe cu lecţia lui Pavel, el recomandă chiar destrămarea familiilor, în scopuri „sfinte”, sau de „mântuire”, bineînţeles:
Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică. (Corinteni, 19, 29)
Sau:
Isus a răspuns: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde pentru Mine şi pentru Evanghelie
şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică. (Marcu, 10, 29-30)
În ceea ce priveşte statutul femeii în Biblie, trecând peste faptul că ea, femeia a fost „zămislită” din „coasta lui Adam” ... mai bine nu.


Nu ştiu şi nu mă interesează cine a născocit scrierea aia numită Biblie, dar, cu siguranţă, după toate canoanele medicale contemporane, o astfel de persoană ar fi internată, fără întârziere, într-un ospiciu. Desconsiderarea femeii în această carte atinge cote inimaginabile, ea poate fi siluită, exploatată, vândută, ucisă, aproape după pofta inimii. În Biblie, femeia nu poate, practic să facă nimic, ea trebuie să rămână „supusă”, indiferent la ce tratament ar fi supusă.

Asta e situaţia în creştinism, şi nici în alte religii nu e mai bine. Deschidem televizorul şi auzim zilnic ştiri despre statutul femeii în islamism, şi ne mirăm, pe bună dreptate: cum e posibil aşa ceva? În societatea islamică, femeia e nimic, absolut nimic, până şi un câine se bucură de mai multe privilegii. În hinduism, la fel, şi în nenumărate alte religii. Dar, acum vorbim de creştinism.

Este meritul societăţilor occidentale, şi, bineînţeles, al femeilor din aceste societăţi, că nu au permis decăderea morală până la limitele la care ar putea fi interpretate textele „sfinte”. Este meritul filosofiilor atee, al iluminismului, şi al curentelor care i-au urmat, că au trezit un sâmbure de conştiinţă umanistă în minţile îmbolnăvite de doctrina misticismului.

Iisus a venit pe lume pentru a „răscumpăra” păcatele cuiva? Poate, nu mă pronunţ. Dar, acel cineva nu a fost, cu siguranţă, o femeie. 

De aceea, a fi femeie şi a fi creştină, e o contradicţie în termeni. Creştinismul şi feminitatea se exclud reciproc. Sau, poate nu e o contradicţie, e o ecuaţie, ceva în genul feminitate + religiozitate = masochism. Dar, fraţilor, masochismul e o boală! Nimeni, niciun om normal nu doreşte să fie batjocorit, umilit, violat, vândut, ucis cu pietre, şi aşa mai departe, ori creştinismul tocmai asta preconizează!

În concluzie: preceptele biblice sunt arbitrare, imorale, inumane şi imposibil de aplicat, în ceea ce priveşte femeia. De fapt, nu doar în ceea ce priveşte femeia, ci în general. Dar, în ceea ce priveşte femeia, încă şi mai mult.

De aceea – socotesc eu – cea dintâi datorie a unei mame este aceea de a-şi feri copilul, în special dacă este fată, de otrava acestor aşa-zise precepte. Femeile, bărbaţii, oamenii în general, se nasc liberi şi fără niciun fel de „datorii” vizavi de nu-ştiu-ce măr, şi alte bazaconii de tipul ăsta. Se nasc liberi, dar, de cele mai multe ori, involuează, sub influenţa celor mai nocive modele cu putinţă. Încetul cu încetul, ideea libertăţii, care e înăscută în psihicul uman, e înlocuită cu tot felul de cretinisme de care copilul, despre care se presupune că nu are o conştiinţă prea dezvoltată, s-ar ruşina, poate, dar omul matur, nu.

Nu credeţi? Uite, luaţi şapte sau zece copii de trei, patru sau cinci ani, şi puneţi-i împreună, veţi vedea că, în timp foarte scurt, vor găsi o cale de comunicare şi se vor juca în mod minunat împreună. Nu va conta nici faptul că unul e român, altul neamţ, altul ţigan şi altul mai ştiu ceu ce, nici că unul e „creştin”, altul „iudaist”, unul „musulman” şi altul „fără religie”. Nici măcar faptul că unul are un defect fizic sau intelectual destul de pronunţat, mai pe româneşte că e „handicapat”, nu-i va îndepărta pe unul de altul. Ce facem, în schimb, noi, maturii? Ha, ha, ne-am mânca unul pe altul, nu doar când suntem aşa de diferiţi, ci chiar şi atunci când suntem fraţi. Mai ales atunci. De ce? Din cauza „educaţiei”, fireşte. Din care cea religioasă este, desigur, foarte importantă ....

Când femeile unei ţări se simt, într-o proporţie covârşitoare, „religioase”, vitorul acelei ţări e pecetluit. Lăsaţi prostiile, fetelor, începeţi să trăiţi! Şi daţi-le voie copiilor voştri să facă la fel!

joi, 8 septembrie 2011

O zi altfel

2
Să presupunem că am luat contact cu o civilizaţie extraterestră, mult mai avansată, din toate punctele de vedere. Iar trimisul lor ne-ar transmite nouă, pământenilor, un mesaj cam în genul ăsta:
V-am studiat, în tăcere, vreme destul de îndelungată, şi am ajuns la concluzia că voi, pământenii, sunteţi o specie extrem de înapoiată şi, pe de-asupra, sunteţi măcinaţi de tot felul de vicii şi boli pe care le-aţi putea răspândi în toată confederaţia noastră intergalactică, în caz că am dezvolta un contact mai strâns. De aceea, credem că vom fi nevoiţi să vă distrugem.
Pe de altă parte, aveţi o capacitate extraordinară de a vă adapta, de a învăţa, şi de a evolua, ceea ce poate fi extrem de util şi benefic pentru toţi. De aceea, nu excludem nici varianta unei coexistenţe paşnice şi reciproc avantajoase. Voi alegeţi, iată ce aveţi de făcut: din câte am văzut, fiecare dintre voi are un viciu, o dependenţă sau o altă problemă de altă natură, o problemă care îi afectează, în mod evident, calitatea vieţii, dar la care nu poate renunţa. Sau nu vrea. Sau nu ştie. Unii sunt mânioşi, şi mânia le scurtează viaţa şi îi face să ia decizii greşite, alţii nu se pot hotărî, şi asta îi face să piardă oportunităţi importante, unii se trezesc prea târziu, şi de asta nu pot admira răsăritul soarelui, alţii nu pot adormi, şi asta îi oboseşte şi îi face neproductivi. Sunt mulţi care invidiază, iar asta îi împiedică să se concentreze asupra potenţialului propriu, unii sunt foarte grăbiţi, iar asta îi face să piardă foarte mult timp.Şi aşa mai departe. Mă rog, fiecare pământean are un viciu de acest fel, un defect, majoritatea au cu sutele, dar unul e, desigur, cel mai mare, cu consecinţele cele mai importante. Voi, pământenii, trebuie să faceţi următoarele: să vă identificaţi singuri propriul defect şi, apoi, o zi, să renunţaţi la el. Dacă sunteţi, de regulă, mânioşi, să fiţi, pentru o zi, extrem de calmi şi binevoitori, dacă invidiaţi, să iubiţi şi să ajutaţi, dacă nu puteţi dormi, să dormiţi, dacă vă e greu, să vă fie uşor, dacă nu puteţi, să puteţi, şi aşa mai departe. Asta trebuie să faceţi, şi numai o zi! Pe urmă, faceţi ce vreţi. Mai e ceva: vor fi, fireşte, şi dintre cei care nu vor dori, sau nu vor putea, sau nu vor şti. Vor fi dintre acei care nu vor renunţa, sub nicio formă, la viciul lor. Dar, e important ca o majoritate să facă, totuşi, asta. Să renunţe, pentru o zi, la cel mai important viciu.
Încă o dată: dacă majoritatea, adică jumătate plus unu dintre oameni fac asta, planeta este salvată. Dacă, însă, asta nu se întâmplă, dacă jumătate sau mai mulţi dintre oameni rămân, pe vecie, prizonierii viciilor, ai limitărilor de orice fel, ai unui caracter imperfect, atunci planeta e pierdută. Va fi distrusă, şi odată cu asta, vor pieri şi cei care vor fi reuşit să treacă proba.
Ei bine, tu ce ai face? Ai renunţa, pentru o zi, la cel mai puternic viciu al tău pentru a pune umărul la salvarea planetei, sau nu?



Şi, în caz că ai răspuns „da” la prima întrebare, ce te împiedică să faci asta chiar acum?

O zi bună să ai!

Cum să vrei totul şi să nu ai nimic - o alternativă mai simplă

0
Mi s-a părut interesant acest articol despre psihologia poporului român.

Spun unii că am fi unul din cele mai nefericite popoare de pe planetă, şi cred că aşa este. Eu sunt puţin diferită, dar, uitându-mă în jurul meu văd foarte multă nefericire. Care sunt motivele acestei nefericiri?

Unii sunt nefericiţi din cauza problemelor financiare, alţii din cauza relaţiilor proaste. O altă categorie are probleme de sănătate, iar alţii suferă din cauza perspectivelor proaste, a absenţei „oricărui viitor”.

Nimic mai fals! Adică?

Adică, avem probleme fiindcă suntem nefericiţi, şi nu invers. Nefericirea e doar un gând, nimic mai mult. Un gând pe care putem să-l controlăm cum vrem ... dacă vrem.

Pe de altă parte, acţiunile noastre sunt determinate de gândurile noastre. Dacă avem gânduri proaste, vom acţiona prost, iar asta va întări gândurile noastre proaste.

Fericirea e o stare specială, deosebită. Ea are caracteristici fizice: masă – e uşoară, extrem de uşoară, „pluteşte”; temperatură – e caldă, dar nu excesiv, e o căldură foarte plăcută; dimensiuni – e uriaşă, de nemărat; culoare – e, în primul rând, luminoasă, strălucitoare, dar nu orbitoare, albă sau galbenă, etc. Are, de asemenea, caracteristici spirituale: fericirea nu e „chioară”, precum dragostea, dimpotrivă, e o stare de hiperconştienţă. Dar, fericirea e rară, şi trebuie o anumită educaţie pentru a o atinge; eu cred că majoritatea oamenilor, de fapt, nici nu au atins vreodată această stare, pentru că, ori de câte ori vorbesc cu cineva despre experienţele mele în legătură cu fericirea, sunt privită puţintel cam chirâş. Fiind necunoscută pentru cei mai mulţi, aceştia confundă fericirea cu orice altceva, cum ar fi: moleşeala de după o masă copioasă, satisfacţia de după o partidă de sex de calitate, bucuria câştigării unui concurs, sau, pur şi simplu, infatuarea percepută ca împăcare cu sine, şi aşa mai departe. În mod clar, niciuna din aceste stări nu este fericire, dar, pe de altă parte, oricare dintre ele este diferită de nefericire şi preferabilă ei.

Preferabilă?! Haida-de, aşa credem noi, spunem că nu vrem să suferim, să fim nefericiţi, dar, în realitate, facem tot ce putem pentru a ne otrăvi viaţa, pentru a suferi cât mai mult. Probabil că asta vrem, în subconştient. Să suferim, să fim nefericite, să fim deprimate!

Patru decenii ne-au trebuit pentru a deveni de două ori mai depresive! Mult, mult prea mult. Se vede că nu ştim ce să facem pentru asta.

Să ne dorim totul? E o idee ... Dar trebuie să ai imaginaţie bogată. De unde să-mi doresc eu un elefant roz, dacă eu nu pot să-mi imaginez aşa ceva? Trebuie multă inteligenţă pentru asta, nu credeţi? E adevărat, femeile inteligente se deprimă mult mai uşor. Noi, astea, mai proaste, ce facem?

Eu vă ofer o metodă absolut infailibilă, şi extrem de facilă. Funcţionează perfect, şi nu trebuie să fiţi vreun Einstein cu fustă, nu, puteţi fi proasta satului, proasta-proastelor, funcţionează impecabil, fără greş. Este vorba de ură, învăţaţaţi să vă umpleţi sufletul de ură!

Da, de pe cine să urâţi?

La modul ideal, veţi ajunge să urâţi pe toată lumea, şi, în primul rând, propria persoană. Dar, asta e greu dintr-o dată. Trebuie să-ncepeţi de undeva. De unde?

Pentru început, faceţi ca toată lumea: urâţi-i pe cei care vă fac rău, sau pe cei care nu vă fac bine. E foarte uşor, dar şi efectele sunt minore. Cam toată lumea face asta, şi, bineînţeles, nu-i mare lucru. De obicei, nu vom reuşi să fim foarte nefericite atâta timp vom urî doar pe cei vrednici de ură. Nu uitaţi, trebuie să ajungeţi să-i urâţi pe toţi. Trebuie să mergeţi mai departe.

Mai departe: surprindeţi-vă prietenii cu farse de prost-gust, adresaţi-le vorbe grosolane, mitocăneşti, bârfiţi-i, veţi vedea că vor începe să vă urască, şi atunci vă va fi foarte uşor să-i urâţi. Faceţi acelaşi lucru şi cu necunoscuţii.

Şi dacă aceştia, prietenii, vor refuza să vă urască, în ciuda tuturor farselor dumneavoastră? Ei, atunci înseamnă că se simt superiori, că vă sfidează, urâţi-i pentru asta!
 
Repetăm, ca să nu uităm: faceţi rău oricui, oricând! Şi nu uitaţi să-i urâţi pe toţi cei cărora le faceţi rău!

Binele nu există, binele e o prostie! Urâţi-i din tot sufletul, pe cei care vă fac bine! De fapt, ce bine vă fac? Credeţi că pe ei îi intereseazăde binele dumneavoastră? Aiurea! Pe ei îi interesează, de fapt, să-şi hrănească orgoliul. Ceva în genul: sunt marele doctor X şi am mai salvat pe cineva de la moarte. O femeie care a încercat să se sinucidă ingerând un tub întreg de somnifere. Ce grozav sunt! Când vă treziţi, spuneţi-i câteva „de dulce”, să vă ţină minte. Dacă vă trimite la balamuc, cu atât mai bine, acolo puteţi dobândi un rafinament deosebit în exersarea sentimentului de ură.

Când aţi învăţat să-i urâţi pe toţi cei care vă fac rău, pe toţi cei cărora le faceţi dumneavoastră rău, pe cei care vă fac bine, pe cei care nu vă fac, pur şi simplu, nimic, pe cei pe care îi cunoaşteţi, dar şi pe cei pe care nu îi cunoaşteţi, atunci sunteţi, deja, foarte-foarte aproape de a vă urî pe dumneavoastră însevă. Sau deja o faceţi? Eu cred că da.
Şi, dacă aţi reuşit să faceţi asta, sigur sunteţi o depresivă.

luni, 5 septembrie 2011

Suferinţa ne face mai buni?

2
Eu nu cred asta. Eu nu cred că suferinţa e bună şi nu cred că ne face mai buni. Şi, în mod clar, suferinţa nu este plăcută.


Eu cred că această idee absurdă nu e doar un mit romantic, ci şi o chestie de propagandă politică. Vă facem să suferiţi, dar veţi fi mai buni, deci vă facem un bine.

Spuneam că suferinţa nu este plăcută? Ba da, este. Suferinţa altora poate fi foarte plăcută.

De ce? De ce ne place suferinţa altora? Sau: când ne place suferinţa altora?

Atunci când suferim şi noi. Când noi înşine nu suferim, nu vrem să sufere nici alţii. Dar, când suferim, când urlăm de durere, ne dorim, poate, ca toţi să sufere după cum suferim şi noi.

Nu, suferinţa nu ne face, cu siguranţă, mai buni. Ne poate face mai conştienţi, mai receptivi, dar nu mai buni. Ni se poate întâmpla, de exemplu, să avem un accident minor şi să ajungem în spital, iar acolo să întâlnim oameni cu suferinţe majore, pe care să dorim să-i ajutăm ... şi chiar să-i ajutăm. Am devenit mai buni? Nu ştiu, poate mai receptivi, mai atenţi, mai conştienţi. Suntem la fel ca înainte, numai că atunci nu vedeam suferinţa, ea era acolo, dar noi n-o vedeam.

Acesta e, însă, un caz fericit. De regulă, suferinţa ne face mai răi. Mai ales, atunci când e definitivă.

Dar, oare, suferinţa e inevitabilă? Eu cred că nu. Mi-a fost necesară multă suferinţă pentru a înţelege asta. Mai de mult, confundam suferinţa cu durerea. Ei bine, nu sunt acelaşi lucru. Cineva, sau ceva, poate să-ţi producă durere, oricine sau orice poate s-o facă, dar cu suferinţa e altceva, e o alegere.

Când eşti trădată – cine nu a fost trădată, măcar o dată? – simţi, desigur, durere, dar nu neapărat şi suferinţă. Uneori te poţi simţi eliberată sau chiar ... aproape fericită. Nu e ciudat? Să te doară, dar să fii fericită?

Eu am ales să elimin suferinţa ... şi e bine aşa. Deşi, unii sunt de părere că sunt cam nesimţită ... sau ... nu-ştiu-cum. O spun în spatele meu, uneori chiar în faţă. Mă doare, dar nu sufăr. Sper doar să le treacă mânia, uneori se întâmplă, alteori nu.

Mânia şi suferinţa sunt cam acelaşi lucru. Când cineva e mânios, eu ştiu că suferă. De multe ori mă doare, dar nu sufăr.

Nu-i chiar uşor să renunţi la suferinţa proprie, mai ales atunci când te-ai deprins cu ea. În primele zile e aşa ... cred că e ca atunci când te laşi de fumat. Dar, apoi e foarte bine.

Voi nu vreţi să renunţaţi la suferinţă? Pentru că eu, oricât aş vrea, nu pot să renunţ decât la propria mea suferinţă, nicidecum la a voastră. Ce ziceţi, încercaţi?

duminică, 4 septembrie 2011

Ăsta da, examen de maturitate

0

luni, 29 august 2011

Vă place Skittles?

2

Promovare - colaborare

2
Ai un blog sau un site, şi vrei mai mulţi vizitatori, ai o afacere şi vrei să ştie cât mai mulţi oameni despre ea? Te ocupi de organizarea de evenimente, concursuri, sau, pur şi simplu, vrei să comunici ceva unui număr cât mai mare de oameni? Atunci eu te pot ajuta. Cum?

În mai multe moduri. Pot scrie un review cât mai detaliat depre produsul/afacerea ta, pot pune un link sau mai multe spre blogul tău, te pot trece în blogroll, şi aşa mai departe. Sau, propune tu o altă formă de colaborare.
Cât te costă? Depinde de circumstanţe. Dacă blogul tău este foarte interesant, ai o mulţime de vizitatori, etc., probabil propunerea mea nu te va interesa. Dacă însă, nu te afli în această situaţie, atunci va trebui să-mi oferi un serviciu similar. Similar, nu identic. De exemplu, să pui un link către blogul meu. Nu, nu e nevoie ca la fiecare referinţe a mea să pui şi tu o referinţă, dar, totuşi, după vreo zece linkuri ale mele s-ar cuveni să dai un semn de viaţă. În situaţii speciale, da, fac şi voluntariat, dar numai pentru cauze în care cred. Voluntariatul e una, exploatarea e alta.

Ca idee, am două blogrolluri. În cel dintâi sunt blogurile pe care le urmăresc cu foarte mare atenţie. E ceea ce citesc eu. Pentru a ajunge acolo trebuie doar să scrii frecvent şi eu să consider articolele tale ca fiind foarte bune. Nu e vorba de nicio reciprocitate.

Dar, eu consider că referinţele sunt mult mai importante decât blogrollul, fie şi prin faptul că sunt mult mai dinamice. De aceea, voi utiliza preponderent referinţa.

Am văzut că unii blogeri „de renume” – nu dau nume - scriu, sau mai degrabă însăilează un post de vreo câteva rânduri, şi apoi spun: „citiţi şi”, şi pun vreo 20-30 de referinţe. E o şmecherie ieftină, care, însă îi ajută, se pare, destul de mult să ajungă undeva destul de „sus”. Cu riscul de a rămâne veşnic „jos”, eu nu voi face niciodată aşa ceva. Voi scrie doar posturi cu o anumită temă, sau chiar dedicate, şi voi pune referinţe spre posturi cu tematică înrudită.

Pentru orice propunere, comentează această postare. Sau, îmi poţi scrie pe adresa de mail secretelecristinei@gmail.com. Cu condiţia să nu faci spam, fireşte.

joi, 25 august 2011

Secretele unei zile caniculare

0
Azi a fost o zi cu adevărat caniculară, probabil ultima din acest an. Prilej de inspiraţie pentru a spune câteva lucruri despre transpiraţie.

Transpiraţia este procesul prin care organismul elimină anumite substanţe, prin intermediul glandelor sudoripare. Există două tipuri de glande sudoripare, şi anume: 
1. Glandele sudoripare ecrine: există aproximativ trei milioane de astfel de glande, loclizate aproape pe tot corpul, cu excepţia labiilor mici şi a clitorisului, respectiv a glandului penian, la bărbaţi.
2. Glandele sudoripare apocrine, în număr mult mai mic şi localizate, în special, la nivelul subraţului (axila), în jurul sfârcurilor şi al anusului. Sunt mai mari decât glandele ecrine şi, în interiorul canalului lor excretor conţin foliculi piloşi (adică rădăcini de fire de păr).
Cele două tipuri de glande sudoripare au roluri şi funcţionalităţi diferite.

Astfel, ecrinele au un rol fundamental în homeotermie, homeostazie şi, astfel, în supravieţuirea organismului în condiţii extreme. De asemenea, sunt responsabile de hidratarea pielii şi au un important rol imunologic.

Sudoarea secretată de glandele sudoripare ecrine este compusă din 99% apă şi din diverşi electroliţi, între care clorura de sodiu (sau sarea de bucătărie, care dă şi gustul specific al transpiraţiei corporale) şi, în mai mică măsură, din ioni de potasiu, calciu şi magneziu. Într-o proporţie aproape infimă găsim în transpiraţia corporală diverşi compuşi organici, precum acidul lactic (cu gust acrişor şi miros suportabil, prezent, în cantităţi mari, în laptele acru), precum şi acid acetic (tot una cu oţetul alimentar), acid propionic, butiric şi acid uric (urme). Dintre toate aceste substanţe, singur acidul uric (ureea) poate fi considerat a avea un miros respingător, dar concentraţia sa este absolut neglijabilă. În alte cuvinte, transpiraţia corporală nu miroase! Asta în condiţii normale, bineînţeles.

PH-ul transpiraţiei corporale este unul acid (3,8-6,5), şi are un rol important în inhibarea reproducerii unor bacterii.

În cazul apocrinelor, situaţia este fundamental diferită. Astfel, transpiraţia ecrină conţine o cantitate destul de mare de molecule organice (lipide şi proteine), care, prin descompunere, dau mirosul specific de transpiraţie. Prin transpiraţia apocrină sunt eliminate, de asemenea, nenumărate toxine.

Este interesant de reţinut că apocrinele încep să funcţioneze abia la vârsta pubertăţii. De aceea, oricât de mult ar transpira un copil, şi oricât ar fi de nespălat, el nu va mirosi niciodată atât de rău ca un adult.

Funcţionarea normală a glandelor sudoripare este extrem de utilă şi necesară. În acelaşi timp, transpiraţia rău mirositoare este un adevărat handicap social. Cum luptăm împotriva transpiraţiei rău mirositoare?

Reamintesc, încă o dată, că transpiraţia corporală proaspătă nu miroase! Miros hainele, şi miroase transpiraţia stătută. Ce e de făcut pentru îndepărtarea mirosului neplăcut al transpiraţiei?

De bază este igiena personală atentă, evitarea temperaturilor extreme (dacă se poate), hainele curate şi corespunzătoare (subţiri, lejere, din materiale uşoare, de evitat cele mulate pe corp, groase, supraelasticele, tot ceea ce nu lasă pielea să respire), hidratarea suficientă – e vorba de apă mineralizată, ceaiuri, etc. în niciun caz de sucuri cu adaos de zahăr sau/şi conservanţi, dieta lejeră, fără sau cu cantităţi cât mai mici de cafea, tutun, alcool, mâncăruri picante, grăsimi, dar, în schimb, cu fructe proaspete din belşug ... şi multe altele. În niciun caz nu încercaţi să împiedicaţi pielea să respire şi, implicit, să transpire!

Pielea noastră nu transpiră fără niciun rost, de aceea înlăturarea excesului de transpiraţie nu ne va face să transpirăm mai puţin, dimpotrivă. Astfel, evaporarea transpiraţiei este foarte importantă pentru homeotermie, şi, de asemenea, pentru hidratarea pielii.

Cel mai obişnuit mod în care putem îndepărta excesul de transpiraţie, păstrând hidratarea pielii şi răcorindu-ne, în acelaşi timp, este să facem un duş. Într-o zi sunt permise maximum cinci duşuri, chiar dacă este necesar să suportăm temperaturi de 50°C, altfel, riscăm să îndepărtăm de tot transpiraţia şi, astfel, să „zăpăcim” de tot epiderma. Temperatura apei trebuie să fie normală: 24-30°C. Duşurile fierbinţi nu au nicio utilitate. Şi, important: săpunul nu este necesar, sau nu trebuie exagerat. Cu cât vom folosi mai mult săpunul, cu atât mai mult ne vom usca pielea, deci va fi nevoie de a transpira mai mult pentru a o rehidrata. Sigur, sunt săpunuri hidratante, dar acelea au alte efecte de care nu am dori să ştim.

Sigur, putem merge la saună, dar sauna e cu totul altceva decât un duş fierbinte. Sauna este, în esenţă, o modalitatea de detoxifiere a organismului prin stimularea transpiraţiei ... e altceva. După un duş fierbinte vom avea, poate, o senzaţie de răcorire, dar este vorba de o senzaţie aparentă. După câteva minute, vom transpira la fel de mult. În schimb, dacă duşul e mai rece, nu e nicio problemă. Nu trebuie să ne fie frică de faptul că ne-am putea îmbolnăvi: bolile au cu totul alte cauze decât contactul cu apa rece. Totuşi, cei suferinzi de inimă, ar trebui să evite contactul brusc cu apa foarte rece.

Esenţial este să nu uitaţi de ce facem, de fapt, duş: pentru a elimina surplusul de transpiraţie. Duşul poate să fie foarte scurt, dacă dorim, îl putem face şi mai lung, dar nu e de niciun folos. Pentru a înlătura surplusul de transpiraţie, 3 minute sunt arhisuficiente.

Gel de duş: nu, in nicio împrejurare. Sau, foarte-foarte rar, dacă-i musai (nu văd de ce ar fi). Chiar dacă miroase foarte bine (cu atât mai mult), chiar dacă e compus din nu ştiu cât la sută cremă hidratantă sau emolientă, chiar dacă are efect anti-îmbătrânire sau anticelulită, sau mai ştiu eu ce prostii! Nu există aşa ceva, iar extractul de nămol de la Marea Moartă nu serveşte la nimic! Gelurile de duş inhibă, în general, activitatea glandelor sudoripare, iar scopul nu este de a le împiedica să funcţioneze, ci doar de a elimina excesul de transpiraţie.

Săpunurile: da, cu moderaţie. Dacă ne putem lipsi de ele, e foarte bine. Ar trebui folosite doar pentru îndepărtarea murdăriei şi transpiraţiei în exces. Săpunurile, chiar şi cele cosmetice, sunt produse foarte puternice, care distrug şi îmbătrânesc pielea, în loc s-o protejeze. Folosiţi-le cu zgârcenie, numai dacă e neapărată nevoie şi preferaţi săpunurile cât mai simple, chiar de casă, dacă se poate. Vă temeţi că săpunul de casă „pute”? Vă înşelaţi, nimic nu miroase mai bine decât pielea proaspăt spălată. Chiar cu săpun de casă (mai ales). Şi reţineţi: săpunul nu există, ca atare, în natură, el este o invenţie umană, şi, prin urmare, nu este esenţial vieţii.

Pentru igiena părţilor intime, folosirea a tot felul de produse cosmetice e cea mai mare prostie, chiar şi săpunul obişnuit este mult prea mult. Spălaţi uşor cu apă rece sau călduţă, şi gata! Există, în acele zone, o floră specifică, ce ar putea fi deranjată de orice acţiune mai energică, deschizând astfel poarta a tot felul de infecţii. Şi, nu, cauza bolilor ovarelor sau a infecţiilor urinare nu este niciodată spălarea cu apă rece, chiar foarte rece, a zonelor intime.

Nu altfel trebuie îngrijite şi celelalte zone cu glande apocrine. Pentru subbraţ, şi nu numai, folosim deseori diferite produse cosmetice, numite generic deodorante. Este o greşeală! Clătirea cu apă rece sau călduţă şi, eventual, cu puţin, foarte puţin săpun, e mult mai bună decât orice deodorant!

De fapt, ar trebui să ştim ce aşa-numitele deodorante sunt de două feluri: deodorante şi antiperspirante! Ca idee, deodorantele sunt nişte parfumuri cu efect destul de limitat. Se suprapun peste mirosul greu al transpiraţiei şi îl îndulcesc oarecum. Antiperspirantele, în schimb, limitează sau elimină transpiraţia. Ele formează, pur şi simplu, o peliculă care astupă orificiul glandei sudoripare. Ce se întâmplă într-o astfel de situaţie? Nenumăratele toxine nu se mai elimină, pur şi simplu, ele rămân în organism, şi, prin intermediul sistemului limfatic, sunt purtate în întreg organismul, provocând consecinţe din cele mai neplăcute, între care cancerul e doar una dintre ele. Nu e de mirare că, în condiţiile adoptării unui stil de viaţă „modern”, „igienic”, de către un număr din ce în ce mai mare de femei, incidenţa unor forme de cancer precum cel de sân sau de col uterin, au explodat, pur şi simplu, dar aceste forme de cancer au, cel mai adesea, legătură cu modul în care femeia respectivă a ştiut să păstreze „igiena” în zonele apropiate.

La bărbaţi, există cazuri similare de cancer (centrate pe organele bărbăteşti, evident), dar incidenţa lor este mai mică din două motive: o dată că bărbaţii nu sunt atât de înclinaţi să folosească tot felul de produse cosmetice – majoritatea bărbaţilor nu sunt metrosexuali, şi bine fac – şi al doilea, înrudit cu primul, este acela că bărbaţii îşi rad mai rar axilele şi pulverizează deodorantul, în general, pe păr, şi nu direct pe piele.

Circulă, de ceva timp, o reclamă la un antiperspirant, n-o să-i dau numele, dar ştiţi dumneavoastră despre ce este vorba, care este, zice-se, rezistent la acţiunea apei. Una la mână: mi se pare o bazaconie, dacă e aşa rezistent la apă, cum scap de porcăria aia dacă mă răzgândesc, în timpul acelui interval de aşa-zisă protecţie? A doua la mână, vă daţi seama ce e sub acest antiperspirant atât de etanş? Bine, eu nu cred că există un astfel de antiperspirant rezistent la apă, dar, dacă ar exista, i-aţi putea spune pe nume: boală la purtător.

Încă un lucru: de mii de ani, practic dintotdeuna, poeţii, filosofii, şi tot felul de şarlatani, s-au străduit să dezlege misterul „eternului feminin”. De ce sunt, adică, bărbaţii, atraşi de femei.


Ei, de ce credeţi?

Sigur, putem să delirăm cât vrem, dar adevărul e, pe cât de frust, pe atât de tulburător: din aceleaşi motive din care sunt atraşi câinii de căţele: din cauza feromonilor.

Pentru a explica de ce se întâmplă acest lucru ar trebui să fac o digresiune mult prea mare. Sigur, oamenii sunt atraşi unii de alţii şi de alte aspecte, dar, până la urmă, de bază sunt tot feromonii.

Feromonii sunt produşi şi eliminaţi de glandele apocrine. Feromonii sunt „markerul sexual” al oricărui bărbat şi al oricărei femei.

Ei bine, prin utilizarea deodorantelor şi antiperspirantelor nu se face altceva decât se omoară secreţia de feromoni! Adică, ne fac mai puţin atractive, mai puţin interesante ...

Există mărturii celebre, documente interesante, tulburătoare scrisori de dragoste ... căutaţi-le pe net, dacă sunteţi interesate, uite, eu vă dau doar un link, acesta. Oamenii ştiau mai multe înainte, şi nu se sfiau s-o mărturisească. Ei, nu mai lungesc articolul, că nu are rost. 

A, da, era să uit ... bromhidroza, ce facem cu bromhidroza?

Da, bromhidroza e o problemă, chiar e o problemă. Pentru cine nu ştie, e vorba de transpiraţia cu miros fetid, eliminată de glandele apocrine. Ei, ce e de făcut în cazul bromhidrozei?

Frecvent, una din cauzele bromhidrozei este chiar „excesul de igienă”, folosirea fără discernământ, a antiperspirantelor pe bază de ioni de aluminiu (puternic cancerigeni), a diferitelor produse cosmetice sau medicale etc. O altă cauză este cea internă, şi, de aceea, opinia unui endocrinolog este indispensabilă. De regulă, acesta va recomanda schimbarea drastică a stilului de viaţă, eliminarea sau reducerea consumului de cafea, tutun, alcool, modificarea obiceiurilor culinare etc. De multe ori, bromhidroza poate avea şi o cauză psihică, de aceea suportul unui psiholog poate avea efecte benefice. Folosirea, fără discernământ, a unor produse de curăţare a pielii, de eliminare a transpiraţiei, a unor antiperspirante încă şi mai puternice, poate avea efecte devastatoare. Eu nu recomand folosirea nici măcar a bicarbonatului, singurul remediu extern pe care le sugerez fiind apa, asociată, din când în când, în mod rezonabil, cu săpunul, preferabil de casă. Orice altceva poate avea, şi va avea, efecte adverse.

Oricum, în mod categoric, bromhidroza nu este o problemă cometică, ea nu va putea fi rezolvată niciodată de cosmeticieni. În cazul în care consideraţi că aveţi o transpiraţie prea abundentă sau mult prea neplăcut mirositoare, mergeţi neîntârziat la medic, e, probabil, o problemă de competenţa endocrinologului sau/şi a psihologului. Doar medicul vă va putea face recomandările adecvate cazului dumneavoastră.

marți, 23 august 2011

O picătură de ViaGra

0
Doar Vera Brejneva:







vineri, 19 august 2011

Concurs Flormar

0
Pe unul din blogurile care conţin (sau conţineau) un link către mine, e vorba de flormar-brasov, am găsit câteva amănunte despre un concurs interesant, ale cărui premii sunt un fard matte mono eye shadow M10, un gloss long wearing L401 şi un rimel X10 sculpting mascara.

Până la a citi acest anunţ, nu ştiam mai nimic despre firma Flormar. Acum ştiu câte ceva, se pare că este vorba de o firmă italiană, înfiinţată la Milano, în 1970, dar care şi-a mutat integral producţia în Turcia, începând cu 1986. A început ca o companie specializată în lacuri de unghii, iar astăzi oferă, pe lângă nenumărate lacuri de unghii, în diferite nuanţe, şi diverse alte produse cosmetice, printre care: fonduri de ten, pudre, fard pentru ochi, rimel, rujuri etc. 

Mda …

La ora actuală, Flormar reprezintă cel mai cunoscut brand de produse cosmetice din Turcia … ok. Exporturile au început în anul 1998 (?!), iar în prezent produsele Flormar sunt binecunoscute în 75 de ţări de pe 4 continente. Ele reprezintă cca. 60% din producţia totală. 

În România, firma dispune de magazine specializate în Bucureşti, Bacău, Braşov, Cluj-Napoca, Constanţa, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Suceava şi Sibiu. Lipsesc, după cum se vede, oraşe şi zone precum Galaţi-Brăila, Timişoara-Arad, Craiova, şi altele, dar, probabil, în curând, acest lucru va fi remediat.
  

Nimic din ceea ce scrie mai sus (sunt date preluate de pe situl firmei) nu mă entuziasmează cu adevărat. Probabil, sunt produse cu adevărat bune, cu un raport calitate/preţ excelent etc., dar asta nu mă motivează suficient să plec să le caut aiurea. Când vor ajunge „sub nasul meu”, voi vedea ce e de făcut. Până atunci, evident, nu m-aş supăra dacă aş avea posibilitatea să le testez ... gratuit. Iar dacă nu, nu.


Oricum, semnalez cititoarelor interesate existenţa acestor produse, cu menţiunea că eu însămi nu le-am testat. Aştept feed-back de la cele care au făcut, sau nu, acest lucru.

luni, 15 august 2011

Viaţa e cel mai minunat joc!

1


Da’ nu-i găsesc butonul de RESTART.

duminică, 7 august 2011

Remediu

0
Care anume ar fi problemele pe care ar vrea oamenii să le rezolve?

Problema nefericirii: oamenilor nu le place să fie nefericiţi, încruntarea nu face bine tenului.

Problema morţii: moartea e atât de plictisitoare. Tăcerea ei dă de bănuit, e puţin răuvoitoare, poate. E considerată oricum prea permanentă.

Problema eşecului: nu e considerat la fel de distractiv ca succesul, dar pare să survină mai frecvent.

Problema durerii: unghii incarnate, artrită, dureri de cap – corpul pare s-o ia întotdeauna înaintea analgezicelor.

Problema dragostei: nu durează, nu i se răspunde cu dragoste, sau i se răspunde cu prea mult zel sau gelozie.

Problema scopului: nu părem capabili să găsim unul, sau, o dată de l-am găsit, ne pierdem prea curând interesul faţă de el.

Problema realităţii: niciodată nu e destul de clar ce înseamnă asta. Realitatea lui pare întotdeauna diferită de a ei. Realitatea zilei de azi e iluzia zilei de mâine, iar iluzia zilei de azi ...

Problema răului: de obicei, răul altora. Prea mulţi oameni răi le-o fac prea puţinor oameni buni. Poliţia lui Dumnezeu duce lipsă de angajaţi.

Problema sinelui: nu prea reuşim să ne dăm seama cine suntem sau, o dată ce-am reuşit, concluzia e una deprimantă.

Problema iluminării: o vrem adesea, însă arareori avem parte de ea. Ştim că există un mod de viaţă mai bun, ştim că în prezent nu ducem o astfel de viaţă şi vrem să ajungem de aici acolo.

Viaţa, precum a spus Buddha, înseamnă o mie de nebunii. Şi înţelept este cel care se joacă cu cele o mie de nebunii.

- Există un singur mod de a fi înţelept, a spus Buddha.
- Care este acela, Maestre?
- Să faci pe nebunul.

(Luke Rhinehart aka George Cockcroft)

duminică, 24 iulie 2011

Cum poţi să te bucuri de răul altuia?

0
Mai întâi, că nu era vorba de „răul” nimănui, era vorba de lege, pur şi simplu. Eu una m-am cam săturat de ţara asta şi de viaţa asta unde greşesc toţi, dar mai ales şmecherii, dar, de plătit, plătesc doar „looserii”. Şi ce mare rău e ăla când un om vinovat e cercetat penal? A, poate că tocmai asta e problema, că e vinovat, fiindcă dacă nu ar fi greşit, n-ar fi fost nicio problemă. Da’, da când a făcut alea, alea, celelalte, atunci n-a fost nicio problemă, dar acum, sigur, trebuie să-l căinăm, fiindcă are „necaz”. Necaz ... ce necaz? Puţin circ, şi-atât, dacă n-aş cunoaşte atâtea cazuri de indivizi care, în condiţii normale, nu ar mai fi trebuit să vadă lumina soarelui, dar care sunt bine-mersi, şi nimeni nu le poartă grija. Aşa şi cu ăsta, nu ajunge el la mititica, da’, mă rog, îl pun ăştia puţin pe sticlă, necaz mare, ce să-ţi zic ...

De obicei, când sunt atacată, ripostez. Şi o fac de aşa manieră încât, de regulă, a doua oară nu se mai întâmplă. De data asta, nu am ripostat. Pentru că ... pentru că persoana care m-a atacat nici măcar asta nu merita. N-am avut chef, pur şi simplu. Şi, m-am gândit: cine e, la urma-urmei, persoana care a îndrăznit să-mi reproşeze aşa ceva?

Ei, cine? O persoană „evoluată”, o persoană care nu ar putea, nici în ruptul capului, să se bucure „de răul altuia”. Da? Dar, de ce s-o fi bucurând, totuşi?


I-o fi dublat leafa şi eu nu ştiu? Ha, ha! Sau, poate beţivanu’ de bărbatu-său s-o fi lăsat de băutură şi-o fi devenit ... „romantic”? A, nu, nici chiar aşa, să-i ofere un sejur în Maldive, că n-are de unde, păduchiosu’, da’ poate c-o fi dat măcar cu aspiratorul. Da’, pe dracu! Vezi de treabă! Atunci, poate c-o fi venit loaza de fiu-său cu vreun premiu? Premiu mare, da, a picat bacu’, cu 1,80.

Chiar, oare ce „bucurii” o fi având, totuşi, femeiea asta?

Da’ ce mă interesează? Nu mă interesează chiar de loc, da’ s-a luat de sufletul meu. Dacă mata eşti aşa de „bucuroasă”, de ce arăţi cu degetul după alţii? Eu una, atunci când sunt bucuroasă, când sunt fericită, nu pot să fiu rea, să fiu agresivă, cicălitoare sau mai ştiu cum. Nu pot şi basta. Da’ madam de ce s-o fi „bucurând”? Ei, de altele, cum ar fi de aceea că e mereu „corectă”, că nu are „căderi” din astea, cum ar fi să te bucuri de răul altuia.

O, multă lume idioată pe pământul ăsta!

Adică, madam Filofteio, oi fi dumneata iubitoare de Dumnezeu, da’ tot degeaba, că minte nu ţi-a dat nici cât unei furnici. Păi, de ce crezi mata că nu te mai ajungi cu ratele, de ce tremuri să nu-ţi pierzi şi amărâta aia de slujbă unde toţi îşi bat joc de tine şi câştigi doar cât să nu crăpi de foame, de ce, de douăj’de ani nu ţi-ai mai permis să mergi la un teatru, la un spectacol, zi, ştii? Nu ştii, nu? Una că eşti proastă, da’ proastă rău, proastă te-ai născut, proastă eşti şi proastă o să şi mori, iar a doua că indivizi ca ăla de-l căinezi tu au distrus ţara asta, au vândut-o, au părăduit-o, au făcut-o praf, te-au nenorocit, nu numai pe tine, ci şi copii tăi, şi copiii copiilor tăi, şi încă şapte generaţii de-acu’nainte. Pricepi? 


Nu, viaţa mea nu e deloc perfectă, şi nici măcar „corectă”. Când mă trezesc, nu găsesc sub perna mea niciun diamant scânteietor, nici măcar un trandafir parfumat sau măcar vreun bileţel pe care să scrie „mulţumesc, iubito”, şi nu zic nici „wow, ce zi minunată”, când pe mine mă doare capul şi sunt încă năucă, nu, nu abia aştept, plină de entuziasm, să ajung la jobul meu minunat, să-mi reîntâlnesc minunaţii mei colegii, şeful meu absolut fantastic, nu, nu fremăt de dorinţa de a lua la desprăfuit aceleaşi dosare, de a face aceleşi hârtii tâmpite ... asta este. Şi da, viaţa mea e una de căcat, de tot căcatul, în general nu sunt fericită, nici măcar mulţumită, că n-am de ce, dar, în comparaţie cu ceea ce trăiesc alţii, doar în comparaţie cu alţii, am o viaţă super, un vis de fericire, un miracol. Şi poate asta mă face să fiu aşa cum sunt, rea, nerecunoscătoare, răzvrătită, sau mai ştiu cum. Şi, da, nu ştiu ce-mi rezervă viaţa, nu ştiu ce mă aşteptă, dar nu pot să mă văd, niciodată, bucurându-mă de faptul că nu mi-a mai rămas nicio bucurie.

Zi luminoasă!

joi, 14 iulie 2011

Cum am devenit, cu adevărat, femeie, sau povestea mea cu Alexis

1
Pe Alexis l-am cunoscut, cred, prin clasa a IX-a. Eu, o fetişcană zăpăcită, cuminţică, destul de bună la învăţătură, dar cu tărtăcuţa goală şi lipsită cea mai elementară experienţă de viaţă. El, un bărbat matur, grizonat, având, cred, de trei sau de patru ori vârsta mea de atunci, extrem de experimentat şi total lipsit de scrupule. A fost, fireşte, coup de foudre. Şi a fost fascinant ...
  
Seara adormeam greu, cu el în braţe, şi ajungeam la şcoală năucă, şi fremătând de dorinţa nebună de a-l reîntâlni, pe înserat. Trei zile a durat, cred, întâlnirea noastră. Trei zile în care în care Alexis m-a dezbrăcat într-una, de haine, de prejudecăţi, de impresii greşite, îmbrăcându-mă, în schimb, într-un voal de cuvinte cum n-am mai auzit de la nimeni, niciodată.
  
Nu, nu, nu, să nu vă închipuiţi, cumva, că în relaţia noastră Alexis era tipul acela pomădat, dichisit, îmbrăcat în franjuri, precursor al metrosexualilor de astăzi. Nu, să nu vă închipuiţi că Alexis purta, întotdeauna, la dânsul, un dicţionar de cuvinte frumoase şi minciuni colorate, nu, dimpotrivă, în relaţia noastră, eu eram poetesa, eu eram cea cu visurile, cu exprimările elegante, cu minciunile circumstanţiale, el, dimpotrivă, era direct, concis, adeseori frust până la brutalitate, nu avea nimic, dar absolut nimic din cochetăria atâtor siluete lipsite de substanţă şi dimensiuni, pe care aveam să le tot întâlnesc de-a lungul atâtor ani. Nu, cuvintele ieşeau din el într-un mod natural, adesea aproape bolovănos, zgrunţuros de sincere şi năucitor de dure. Tocmai în asta consta farmecul său personal, tocmai asta făcuse atâtea şi-atâtea femei să-i „cadă în plasă”.

Îl iubeam şi îl uram cu o pasiune nebună.
  
Îl iubeam fiindcă era al meu şi fiindcă mă făcea să mă simt, într-adevăr, femeie. Şi, de urât îl uram fiindcă nu era doar al meu, şi fiindcă, prin tot ceea ce făcea şi spunea, dovedea că mă cunoaşte mult, mult mai bine decât mă cunoştea, de pildă, mama mea, sau decât aş fi sperat eu să mă cunosc, vreodată. Era infailibil, omul ăsta pare că mă crease el, sau că, oricum, poseda un „manual de utilizare” perfect, ştia despre mine totul, absolut totul, iar asta mă făcea să-l iubesc, dar şi să-l urăsc cu patimă, deoarece mă simţeam asemeni unei gâze dintr-un insectar. Şi ceea ce mă enerva cel mai mult era faptul că toate secretele pe care mi le revela nu erau, propriu-zis, secrete, erau limpezi, clare şi la lumina zilei, erau absolut evidente pentru cine nu se încăpăţâna să ţină ochii închişi şi să accepte doar reprezentarea din mintea sa ca realitate supremă! Era vorba de banalităţi, de lucruri mărunte, de ... de la el am învăţat, de exemplu, că, pentru ca un bărbat să intre „în graţiile” unei femei trebuie să facă ceea ce ea doreşte, şi în niciun caz ceea ce el îşi închipue că ar dori. Nu e simplu? Nu e banal? Nu e elementar?

Şi ce-şi doresc femeile? Ei, aici e o problemă, fiindcă, de multe, de prea multe ori, femeile habar nu au ce îşi doresc, sunt tot la fel de proaste ca bărbatul de lângă ele, care, totuşi, le iubeşte, dar nu ştie ce să facă. Da, de multe, de mult prea multe ori, vina e a femeilor, care habar nu au ce îşi doresc şi ajung să fabuleze, transmiţând, astfel, bărbaţilor, mesaje greşite.

Probabil, fiecare femeie îşi doreşte altceva, sau, poate, toate îşi doresc acelaşi lucru, nu ştiu, dar ştiu că eu, de multe, de foarte multe ori, când vin obosită sau nervoasă de la serviciu, nu-mi doresc, pur şi simplu, nici să fac bungee-jumping, nici un sejur în Bora-Bora, eu n-am putere să mă târăsc nici până la Mamaia, nu-mi doresc, nici măcar o cină romantică, nu, tot ceea ce îmi doresc de la bărbatul de lângă mine este să poată să mă asculte, două sau trei minute, să mă asculte, nu să se uite pe pereţi, şi, pe cât posibil, să nu încerce să mă ajute, fiindcă nu asta vreau, nu vreau decât să mă asculte, şi să nu mă ia peste picior, şi nici să mă contrazică ... cel puţin până o fac eu singură, şi eu o fac destul de repede.
  
Într-o seară, stăteam cu Alexis şi el sporovăia, ca de obicei. Îmi povestea din tinereţea lui cea plină de aventuri, cu atâta nerv, cu atâta naturaleţe, încât eu puteam, aproape, să mă transpun, să mă văd acolo, în acel spaţiu şi în acel timp. Acum, eu eram o tânără fată, săracă, şi trăind în Ucraina sau Rusia, nu mai ţin minte. Era iarnă şi toată Siberia pogorâse, parcă, peste casele şi uliţele satului meu. Locuiam doar cu mama şi degeram de frig în izba noastră, fiindcă nu aveam nici scânteie. Mama era bolnavă şi eu trebuia să fac ceva. Am plecat să cumpăr lemne, dar banii erau puţini, foarte puţini, iar negustorul nu voia să-mi facă nicio înlesnire. Şi eu nu mă puteam întoarce acasă, aşa, cu două surcele, ce era, oare, să fac? Da, era singurul lucru care îmi rămăsese, era singura valoare pe care o aveam, dar acum importante erau lemnele, căldura, supravieţuirea, aşa că, tremurând, mi-am scos cerceii din ureche şi i-am oferit negustorului. În acel moment a apărut, de nu se ştie unde, el, dragul meu Alexis, şi, după a tras o ceartă zdravănă cu ţapinarul, mai că nu l-a chelfănit, i-a smuls cerceii din mână, i-a plătit restul de bani, iar apoi s-a întors către mine, pentru a-mi cere să-mi primesc cerceii înapoi. Moment în care l-am văzut prima oară, i-am văzut chipul negricios luminându-se, ochii crescând precum ai unei pisici, buzele-i răsucindu-se într-un zâmbet strâmb – nu era prea îndemânatic la trebuşoara asta, dar asta-l făcea aşa de simpatic! Şi, da, şi mie mi-a plăcut de străinul acela cu faţă smeadă ... şi nu mai are importanţă ce a urmat.
  
Da, atunci am înţeles, de la Alexis, ce e o femeie ... Nu de la mama, nu de la o altă femeie, ci de la un bărbat. Şi, poate spun prostii, dar, de atunci, am rămas încredințată că niciodată o femeie nu poate fi cunoscută pe de-a-ntregul, nu poate fi „radiografiată” de o altă femeie, şi cu atât mai mult, de ea însăşi, ci numai şi numai de un bărbat. De un bărbat puternic, inteligent, iubitor, matur şi, uneori, îndelung-răbdător, precum Alexis al meu. 
  
De la Alexis am învăţat, în primul rând, să mă iubesc şi să mă respect. O, da, Alexis avea acest meşteşug, de a mă face, de a face orice femeie, cred, să se simtă şi iubită, şi respectată, şi nu doar atât. Alexis mi-a vorbit, cel dintâi, cald, sincer, omeneşte, firesc, despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, să fii femeie. Era, oficial, o „discuţie între bărbaţi”, dar era vorba despre femei, era vorba despre mine, Alexis nu-mi spunea niciodată mie ceea ce trebuia doar să aud, dar avea grijă să se asigure că am „tras cu urechea”, şi că am făcut-o bine. Dar, cum, oare, să nu fac asta, când eu eram înebunită, şi îi sorbeam, pur şi simplu, toate vorbele şi gesturile?
  
Despre secrete, „teritorii” şi intimitate vorbea Alexis în acea discuţie la care eu doar am tras cu urechea. Ştia, ştia foarte bine, pezevenghiul, cum stă treaba cu lucrurile astea. Ştia că orice femeie are un „ceva” al ei, care e doar al ei. Şi mai ştia, ce reprezintă acel „ceva” şi ce se află acolo. Ştia, neştiind, vorbea, nevorbind, şi, mai ales, cucerea lăsându-se cucerit! Barbarul!
  
Asta am învăţat de la Alexis: arta seducţiei constă tocmai în a şti - neştiind, fireşte – „secretul” celuilalt. Şi de a-l respecta, şi de a nu-l călca în picioare, din rea-voinţă, dar, cel mai adesea, din ignoranţă. O femeie are tot timpul un „ceva”, un nimic, un flecuşteţ, care, pentru cei mai mulţi, pentru aproape toţi, exact asta şi este, un nimic, dar, pentru ea, pentru femeia aceea, e chiar sufletul ei, viaţa ei. Şi atunci, în acea zgribulită Ucraină, Alexis nu a plătit doar contravaloarea unor cercei – cât pot să coste nişte cercei, fie ei şi din aur? – ci a redat acelei fete, adică mie, dreptul de a fi, de a fi femeie, de a nu fi lipsită, aşadar, de un atribut, poate aparent mărunt, poate aparent neesenţial, dar fundamental, definitoriu.
  
Pentru mine, „teritoriul” ăsta în care nimeni nu intră neinvitat, care e al meu, şi numai al meu, în care singura lege aplicabilă e legea bunului meu plac, e, mai mult sau mai puţin asemănător cu al oricărei alte femei, si, poate, puţin diferit. Da, sigur că da, am si eu o colecţie de iruri şi mehlemuri, poate mai multe, sau mai puţine dacât a altor femei, am şi eu câteva giuvaericale, mă rog, chestii din astea, dar mai am şi o colecţie de locuri şi amintiri.
 
Cu câţiva ani în urmă, deprinsesem obiceiul de a frecventa câteva cluburi. Îmi făcusem câţiva prieteni şi, când aveam chef să ne întâlnim, mergeam, pur şi simplu, la club. Sigur, aveam şi atunci telefoane, puteam vorbi, dar rareori le foloseam, aveam noi regulile noastre, era interesant să mergi la club şi să vezi acolo pe cine întâlneşti, nu să-ţi dai întâlnire dinainte. Mai am şi acum acest obicei, dar frecvenţa întâlnirilor s-a redus mult. Pe de o parte, fiindcă foştii prieteni, prietene etc., s-au cam tras pe la casele lor şi nu prea mai merg prin cluburi, apoi, şi fiindcă, mai nou, locurile pe care le frecventam asiduu, cu caţiva ani în urmă, sunt pline acum de tot felul de indivizi ciudaţi, cu care nu am chef să am nicio relaţie, dar, care, cu un tupeu nemaîntâlnit, se aşează întotdeauna, parcă dinadins, exact la masa unde obişnuiam să-mi întâlnesc prietenii, iar acest lucru mă doare şi mă face să mă simt trădată.
 
Viaţa merge, însă, înainte, şi, dacă, în cluburile de odinioară parcă nu mai am loc – şi, de multe ori, nici chefam descoperit, în schimb, alte cluburi, alte locaţii, care sunt deschise 24 de ore din 24, unde „locul” meu e întotdeauna liber şi unde prietenii sunt întotdeauna prezenţi.
 
Unul dintre aceste locuri se numeşte ovia şi vi-l recomand şi dumneavoastră, cu toată căldura.
  
Dacă mai aveţi răbdare, o să vă spun câteva cuvinte despre ovia, ce-mi place (mai mult) şi ce nu-mi place (nu prea am ce spune).
  
Mai întâi, îmi plac acele separeuri cu canapele moi, unde te poţi oricând retrage cu prietenii, pentru o discuţie relaxantă şi pentru alte nebunii. Şi, ceea ce îmi place grozav este că niciodată nu ştii identitatea reală a persoanei din faţa ta, decât dacă ea consimte să şi-o facă cunoscută, ceea ce nu poate conduce, fireşte, decât la nişte discuţii extraordinare, lipsite de orice inhibiţie şi falsitate. Unde sunt separeurile alea, unde sunt canapelele? Aici sunt, şi puteţi intra cu încredere.

Altceva?

Îmi place umorul tonic care se degajă din anumite posturi, de exemplu din acesta. Bine-bine, nimeni nu trebuie să-mi dea mie niciun motiv ca să nu răspund la telefon, am eu propriile mele motive, nu zece, nu o sută, nenumărate, dar, ceea ce nu ştiu, este cum să n-o fac. Fiindcă, da, de regulă, atunci când sună telefonul, gestul reflex este să apăs butonul verde înainte de a mă uita cine sună. Ştiu, nu e bine, dar ce să fac pentru a scăpa de acest viciu?
 
La ovia îmi place mult faptul că e nepretenţioasă; nu, nu, asta nu e un viciu. Pentru mine, ovia e precum duşul de dimineaţă: scurt şi reconfortant. E bateria, refreshingul care îmi asigură energie pentru o întreagă zi. Şi, da, ăsta-i tabietul meu: pe ovia intru, de regulă, dimineaţa devreme, înainte de a pleca la lucru, nu seara, nu noaptea, când caut chestii mai greoaie, mai serioase, mai  
paupières-lourdes.
  
Nemira

P.S. Doamnelor, domnilor, dacă v-am făcut, cumva, curioşi în privinţa misteriosului meu iubit Alexis ... sper că nu v-aţi imaginat vreodată că o fetiţă studioasă şi cuminţică, de vreo 15 ani, ar fi putut avea vreo legătură cu un astfel de aventurier, nu, nici vorbă, dar, într-adevăr, pe Alexis l-am cunoscut, l-am iubit, am tremurat înfiorată sub mângâierile lui, i-am simţit şoaptele de iubire pătrunzându-mă lent, mi-am simţit vintrele pline de fluturi imaginari, toate astea au avut loc în realitate, dar Alexis nu a fost, în realitate, lângă mine, cu mine şi în mine, ci numai umbra lui, spiritul lui, care se află, şi acum, aici:
Şi, fiindcă tot veni vorba de cărţi, ce ziceţi doamnelor, domnilor, să daţi o raită printr-o librărie, aşa, pentru menţinerea condiţiei, uite, Nemira are reduceri de 45%, și e cel mai bun lucru care se poate întâmpla într-o seară toridă  de vară în care nu doriți să ieșiți în oraș. S-aveți o zi bună  !

luni, 11 iulie 2011

Înaintea furtunii …?

1
S-a mai stins vipia, dar tot nu e de ieşit din casă, poate mai pe seară, dacă nu se porneşte vreo furtună. Să vină, abia se mai stâmpără praful, dar tare mi-e teamă că, după primii doi stropi, iar vor arăta străzile noastre precum canalele veneţiene. 

Mmm … dacă aveţi prin preajmă puţină Tequila, un strop de lichior de portocală amară, de preferinţă un Grand Marnier şi niscai lime, v-aţi putea pregăti singure un Grand Margarita … eu nu am decât nişte Havana Club, dar acum n-am chef de aşa ceva.

Mai bine ascult puţină muzică; vouă vă place fătuţa asta?











FormEasy.ro

duminică, 10 iulie 2011

Ăştia ne cred proaste

1
Ia uite ce-au mai descoperit nemţii: cică, pentru bărbaţi, probabil pentru ăia mai copţi, mă gândesc, nicio gimnastică nu e mai bună decât cea a ochilor. Cică nimic nu e mai sănătos pentru un bărbat decât să se holbeze zilnic, vreun sfert de oră, la un decolteu generos.

Bine, mă gândesc eu, asta trebuie să fie pentru moşneguţi, pentru ăia de-au atârnat demult ghetele-n cui, altminteri cum să fie aşa sănătos holbatul la ţâţe? Sau, cum să fie mai sănătos decât să le atingă, să le frământe, să le sărute? Eu cred că, de la prea mult holbat fără nimic altceva, un bărbat normal ar ajunge şi s-o ia razna. Voi ce credeţi, fetelor?

Nu, nu e bine pentru ei să se zgâiască, doar să se zgâiască. Trebuie să pună mâna, să atingă, să mângâie, trebuie să facă, de fapt, tot. Asta o zic americanii, şi ăştia sunt şi mai deştepţi ca nemţii, cel mai bine, pentru bărbaţi, e să facă sex „la foc automat” până le stă herţul(?!)

Acu’, părerea mea e puţin mai nuanţată. Pentru bărbaţi, nu e chiar ok să facă sex „la foc automat”, dar ei ar vrea să facă asta. E o diferenţă, nu?

Şi americanii ăia au cercetat pe dracu’, au scris ceea ce vor domnii să citească. Eu nu cred, aşa, că orice bărbat poate să facă, aşa, sex „la foc automat”, până crapă. Sau, dacă poate, atunci crapă la treeiş’cinci de ani, ceea ce iar nu e mare scofală. Şi, să fiu sinceră, poate sunt eu incultă, dar dacă nici goagălul nu mă ajută, ce să fac? Am dat şi eu o căutare după „octogenari violatori în serie” şi ... nimic. Nu există aşa ceva.

Ăştia ne cred proaste. Ăştia nu spun adevărul, sau spun doar ceea ce le convine. Nu spun, adică, ce e, cu adevărat sănătos pentru o femeie. Şi ce anume?

Să admire zilnic mădularul timp de minimum un sfert de oră? Shit, asta nu va relungi viaţa unei femei nici cu o secundă, şi nici nu o va face mai sănătoasă, mai fericită sau mai ştiu eu cum. Atunci, cum? Să-l (şi) atingă, să-l mângâie, să-l sărute, să şi-l bage nu-ştiu-unde? Da şi nu, nu ştiu ce să zic. Nu, n-am făcut studii, dar nu cred ca ăsta să fie remediul tinereţii veşnice pentru noi femeile. Atunci, ce?

Iată ce – eu zic de cazul meu şi de cel al câtorva prietene pe care, să zic că le cunosc destul de bine: ceea ce poate prelungi cu adevărat viaţa unei femei, cea ce o poate face mai fericită şi mai sănătoasă nu este vederea scârbavnicului mădular, ci a cu totul altor obiecte ... de exemplu a biju-urilor ... şi nu numai. Ne place să ne uităm la astfel de obiecte, să le admirăm frumuseţea, dar şi mai mult ne place să le simţim, să le atingem, să le mângâiem, să le purtăm, la gât, în urechi, pe degete, pe braţe, oriunde aceste mici minuni ne-ar putea pune în evidenţă propria frumuseţe, oriunde ne vin bine, ne pun în valoare etc. Şi ne plac şi hainele scumpe, deosebite, şi florile, şi parfumurile, şi câte şi mai câte.

Dar nu, nu, suntem rezonabile, de unde să aibă bărbaţii posibilitatea de a ne oferi zilnic aşa ceva – nu vorbesc de excepţii? Ok, dar, atunci să ţină seama şi de noi ... măcar atât. De ce le place lor să facă sex „la foc automat”, până la moarte? Aa, domnii sunt mai „sportivi”, au nevoie de mişcare, de efort, de hâţa-hâţa, spre deosebire de noi, doamnele, care suntem mai leneşe de la natură, ne plac gesturile romantice, ne place să ne simţim mângâiate, răsfăţate, preţuite, nu neapărat hâţa-hâţa, nu asta e iubirea, sau nu doar asta. Vor să facă mişcare, să facă sport? Atunci de ce nu bat covoarele, nu dau cu aspiratorul, nu aruncă gunoiul, şi câte şi mai câte, pe care domnii noştri cei amatori de mişcare le lasă în seama noastră?

Eu cred că asta ar trebui să descopere aceşti aşa-zişi cercetători şi să le spună bărbaţilor: vă place sportul, mişcarea şi alte cele? Da’ voi ştiţi ce vor femeile cărora le cereţi acest lucru? Ştiţi cât contează pentru o femeie ca soţul sau iubitul ei să-şi mai amintească, din când în când, nu întotdeauna, dar măcar din când în când, că şi noi mai avem chef, nu, nu chef, nevoie, să ne relaxăm, să ne odihnim, să ne simţim bine, să fim fericite, să fim apreciate, să fim lăudate, să facă cineva, în locul nostru, toate treburile curente, iar noi, doar să ne întindem şi să lenevim, şi-atunci, poate, o să avem şi noi poftă de ţac-ţac, dar aşa, cu atâtea griji, cu atâtea probleme ... Măcar atâta de i-ar învăţa pe domni ...
UPDATE: Sunt, se pare, şi studii oneste, precum cel de aici. Oare de ce e aşa?

Cum să-ţi alegi maşina

1
Scuzaţi, doamnelor, scuzaţi, domnişoarelor, scuzaţi, domnilor, dar cred că o să-mi dau drumul la gură şi-o să înjur birjăreşte, cum n-am mai făcut-o de mult, mai ales în scris.


Păi cum lindicu’ meu de codoaşă bătrână vine asta? Am zis aşa: la cât cenuşiu am în cerebel, la câte drăcării sunt meşteră, hai, în uterul meu să fac cel mai tare site muieresc, să pice-n morcov naşpetele alea care şi-o trag cu mousu-n cur, zi de zi, şi prin wireless. Adică, dacă nu ştiu eu la prostoace cât să înebunească lumea, cine să ştie?

Da’ uite că m-am înşelat. M-au luat ăştia de la feminis. Păi, uite, eu ca proasta pulii ce sunt, habar nu am avut, până astăzi, după ce criterii ar trebui să ne achiziţionăm noi, doamnele, maşinile. Eu credeam – şi cred că mai sunt multe femei care cred aşa ceva – că e important să ai o maşină nervoasă, care să se comporte bine în trafic, să fie micuţă, ca să ai loc de parcare – da, da, bărbaţii au obsesia asta, să fie mare-mare, adică ei îşi imaginează că noi, doamnele, când vedem tiru’, cădem pe spate şi zicem: „mamă, ce lemozină şi-a tras ăsta, păi, dac-o are aşa mare (maşina), sigur trebuie să aibă şi alte lucruri mari (contul în bancă), şi ca urmare ... ei, bărbaţii (de genul ăsta) sunt şi frustraţi, şi idioţi, nu ştiaţi? -; apoi, să fie stabilă, să nu se răstoarne la orice curbă, să arate bine, să fie fiabilă şi să nu se defecteze una-două, că nimeni n-are chef să tot schimbe ceva din două în două săptămâni, să consume puţin, să ... da’ Dumnezeu mai ştie ce. În fine, niciodată, dar niciodată nu m-aş fi gândit că un criteriu important în alegerea unei maşini ar trebui să fie cât de bine poţi să ţi-o tragi în ea. Şi nici la ménage à trois nu mi-a stat gândul. Fiindcă, trebuie să recunosc, maşinuţa mea e o maşinuţă şi atâta tot. Serveşte la ceea ce serveşte orice maşină din lume, mă deplasez, cu ajutorul ei, de colo-colo şi cam atât. Vreau să mi-o trag? Nimic mai simplu, o fac la mine-acasă, mă duc la un hotel, mă duc ... dracu’ ştie unde mă duc, dar, barem să am puţină apă caldă după, nu să folosesc antigelu’ sau lichidul de frână. Aşa-s eu, mai nu-ştiu-cum, mai old fashioned, pulărăul poa’ să facă orice, nu mă interesează, să şi-o frece, dacă vrea, de covoraşele de cauciuc, da’ să le spele pe urmă, da’ eu nu pot. Nu pot şi gata, şi asta este, am nevoie de puţină igienă, ce mama-dracului! Şi, hai să zic, o faci şi pe asta, şi-o faci o dată, o faci de două ori, o faci de mai multe ori, ţi-o tragi în maşină, în trafic, te speli cu cafeaua din termos şi mai cine ştie ce alte drăcării ... Dar, chiar aşa, să-ți iei o mașină doar ca sa ți-o pui, nu la asta nu m-aş fi gândit. Nu m-aş fi gândit, şi gata, asta e, sunt o proastă.
  

Da, sunt o proastă, dar, oare ăia pentru care tot ceea ce văd într-un film porno e realitatea cea mai adevărată şi ceea ce trebuie să facă cu muierile lor, ăia ce sunt? Idioţi, fireşte, retardaţi iremediabil, bărbaţi ... ăştia-s bărbaţii. Ei, dar cu femeile, cu femeile cum e? Eu cred aşa, că femeile sunt mai deştepte, că nici cea mai perversă dintre ele, nici cea mai nimfomană, nici cea mai tâmpită, nu ar lua de bun tot ce se vede într-un film porno. Spre deosebire de bărbaţi, nu cred că e vreuna care să dorească sincer să i se întâmple ceea ce se poate vedea într-un film porno. Eu aşa cred.

Da’, dar până la urmă feminis-ul e pentru noi sau pentru bărbaţi? Aceasta-i întrebarea. Şi am şi un răspuns: noi femeile, mergem la serviciu, la fel ca bărbaţii, nu? Apoi, facem mâncare, în timp ce domnii se relaxează, nu? Ştergem pruncii la cur în timp ce ei se odihnesc. Mai facem şi curăţenie, ca proastele, în timp ce ei urmăresc meciul – e foarte important meciul. Şi câte şi mai câte nu facem, noi femeile, în timp ce bărbaţii ce treabă au? Alta decât să stea pe net şi să citească fele de fel de situri, inclusiv alea de femei. Sau aşa-zise de femei, care, ştiind bine că nu prea (mai) au cititori femei – de unde timp? – se mai orientează şi spre pulifricii ăştia frustraţi. Asta da, înţeleg. Şi, înţeleg şi bătaia de joc din spatele acestui post: frate, poţi să fii tu zmeu, zmeul-zmeilor, dar dacă nu ai maşină pentru futut, eşti gata, eşti varză, eşti zero.

Doamne, cât de proşti pot fi unii bărbaţi!

Antizodiacul feminin: semnul caprei

0
Semnul caprei este unul din cele mai vechi, dacă nu chiar cel mai vechi, din tot antizodiacul feminin, dar, parcă niciodată nu au existat, procentual, atât de multe femei născute sub acest semn zodiacal.

Femeile-capre pot fi foarte uşor recunoscute după câteva semne distinctive, şi anume:

1. În primul rând, femeile-capră au un miros specific inconfundabil, foarte pronunţat. E un miros puternic, nicidecum fad, slab dulceag, cu vagi esenţe florale – caprele sunt, prin excelenţă, romantice, consumând, cu aceeaşi naturaleţe, orice fel de buruiană cu petale, sepale, stamine şi corolă; pistilul poate lipsi – combinate cu un damf năucitor de brânză de capră îndelung maturată. Crearea unei astfel de bombe olfactive este secretul exclusiv al caprei respective şi constă, se pare, într-o igienă personală lejeră, combinată cu utilizarea, cu mult rafinament, a unor deodorante exclusiviste, de origine libiană sau rusească, procurate, cu mare noroc, din locaţii selecte precum bazarul din Stambul sau complexul Europa, sau dăruite de iubiţii lor, în cantităţi mergând de la câteva sute de grame în sus, la fiecare ejaculare pulverizare.

2. Femeile-capră au, de asemenea, o inteligenţă limitată, mediocră sau submediocră. Urăsc matematica, fizica, ştiinţele în general, iar, în ceea ce priveşte limba română, din cauză că behăitul lor este, mai întotdeauna în e: bee-beee, şi niciodată în i, nu pot, pur şi simplu să înţeleagă când se scrie „copii” şi când „copiii”. Se pare că mai mult de jumătate din fetele care au picat ultima ediţie a bacului funerian stau sub semnul acestui semn antizodiacal.

3. Din punct de vedere fizic, două lucruri atrag imediat atenţia la o femeie-capră, şi anume picioarele lor frumoase, atletice, cu ajutorul cărora poate efectua salturi lungi, pline de graţie, de pe un pisc de stâncă pe altul, sau dintr-un pat în altul; şi bustul, de regulă bine dezvoltat, ca al oricărei alte rumegătoare.


Motivul caprei este binecunoscut din literatura universală. Bunăoară, în povestea – care nu e, nicidecum, o simplă poveste – „Capra cu trei iezi”, autorul, se pare un fin cunoscător al acestui tip de femei, frecvent întâlnite în est, dar nu numai, ne prezintă nu o capră oarecare, ci un prototip al caprei universale. În povestea respectivă – îi spun şi eu poveste, că aşa e cunoscută, dar, repet, e orice altceva, e teză de doctorat în psihologie socială, e capodoperă de gen, e ce vreţi voi, dar nu poveste – în povestea respectivă, spuneam, se face vorbire de o capră care are trei iezi, trei copii, carevasăzică, concepuţi, aproape sigur, cu trei bărbaţi diferiţi – în poveste nu se face nicio referire la tatăl vreunuia dintre ei . Doi dintre aceşti copii prezintă deja semne clare de retard mental sever, iar despre cel de-al treilea nu se poate spune, încă, mare lucru, datorită vârstei sale fragede. Neavând, se pare, ocazia, de a-i cunoaşte pe taţii primilor săi trei copii, capra din poveste pleacă, desigur, la club, unde, speră ea, îl va putea cunoaşte pe tatăl celui de-al patrulea. În urma sa, copii rămân sechestraţi în casă, cu interdicţii clare de a ieşi afară sau de a primi pe cineva înăuntru. Dar, spre nenorocul ei şi al nefericiţilor ei copii, toate mişcările ei sunt atent monitorizate de un fost amant, un lup dezaxat şi pedofil, care profită de îndelungata ei absenţă pentru a-i abuza, în mod josnic, fizic şi emoţional progeniturile. Anormalul îşi postează, apoi, abominabilele isprăvi, pe facebook şi Hi5 în geamurile bordeiului (engl. windows). În mod bizar, deşi, chipurile afectată de sodomizarea copiilor săi, capra consideră potrivit să dea o masă mare, un ospăţ, la care, bineînţeles, lupului pedofil îi este rezervat un loc de mare cinste. La ospăţ, lupul se înfruptă din toate bunătăţile pregătite personal de harnicele copituţe ale fostei sale iubite, dar se face mangă şi, în loc să-şi aprindă o ţigară, nu reuşeşte decât să-şi dea foc unei cămăşi. „Ajutor, ajutor, să vină pompierii”, strigă, disperat, lupul, dar, de unde dracu’ să mai apară vreunul, că îi disponibilizase Igaş pe toţi, cu o săptămână înainte. Apar, în schimb, cameramanii de la ProTV, ZeroTV, ManeaTV şi alte teveuri, care filmează în direct mistuirea lupului pedofil în flăcările iadului. Mai târziu, pe televiziunea proprie, DD promite un serial în 2000 de episoade în legătură cu „incendiul criminal din strada Caprei”, iar invitatul de onoare, un popă gras şi deosebit de nervos, lansează un ultim apel către ţară: „întoarceţi-vă odată la credinţă, pocăiţi-vă, futu-vă-n gură de sodomişti scârboşi, altfel pe toţi vă vor arde flăcările iadului, cum aţi văzut în direct pe postul nostru de televiziune, aşa să ne-ajute Dumnezeu”.

Ce-ar mai fi de adăugat la această genială descriere? Nimic altceva decât faptul că, în general, femeia-capră e o creatură iresponsabilă, o mamă mizerabilă, o soţie de coşmar, şi o amantă jalnică, dar mereu în căutarea unei „relaţii stabile”, şi mereu dezamăgită de calitatea bărbaţilor pe care are ocazia să îi întâlnească. Lucru perfect explicabil atâta vreme cât ultima relaţie „serioasă” a caprei s-a terminat brusc, după vreo trei luni, timp în care dobitocul respectiv s-a ales cu o mândreţe de coarne de cerb lopătar, de care nu se poate dezbăra nici acum.



Caprele pot fi întâlnite, în general, peste tot, de la cătunele din vârf de munte până la cluburile de fiţe din buricul târgului. Nu sunt extravagante, nu au preferinţe sofisticate, sigur, ar prefera puţină iarbă, dar, dacă aceasta lipseşte, consumă orice, chiar şi coceni de porumb. Nu au niciodată un ban în buzunar, dar au o grămadă de conturi, în general pe haifaiv, simpatie.ro, matrimoniale şi cine mai ştie unde. Speră că, într-o zi, vor întâlni, în sfârşit, bărbatul ideal, care va fi capabil să le aprecieze la adevărata valoare – care-o fi aia? – şi să răspundă cu aceeaşi monedă sentimentelor lor sincere şi profunde ... dar nu şi stabile. Din păcate – asta e soarta lor – nu reuşesc să întâlnească decât lupi flămânzi, imorali, carnivori, şi pe deasupra, şi urât mirositori.



Cu înaintarea în vârstă, aceste rumegătoare, triste în fond, încep să îmbătrânească, sânii, altădată provocatori, atârnă ca nişte curele, picioarele nu mai sunt atât de ferme, copleşite de suprasarcina indusă de un cur ca un acoperiş de pagodă, iar botul se umple de riduri adânci şi fire de păr nedorite, cu aspect căpresc. Nici lupii tineri nu se mai arată interesaţi de asemenea baborniţe, când pădurea e plină de bunăciuni cu mers săltat, astfel că, în final, caprele sfârşesc deseori într-un mariaj de convenienţă cu un fost căprar idiot, acum disponibilizat şi tăietor de frunză, asta când nu ajung direct pe masa nu-ştiu-cărui măcelar, caz în care se transformă direct într-o ştire de la ora 5.

Antizodiacul feminin: semnul şarpelui

0
Semnul antizodiacal al şarpelui este unul profund feminin; există, fără îndoială, şi bărbaţi-şerpi, dar, totuşi, numărul lor este semnificativ mai mic decât cel al femeilor. În afară de asta, semnul şarpelui este, din multe puncte de vedere, cel mai puternic, cu cele mai pronunţate trăsături, din tot antizodiacul. Din acest motiv, am considerat că prezentarea semnelor antizodiacale ar trebui să înceapă cu acesta.

Viaţa şarpelui nu e nici tihnită, nici fericită, dar leneşă, da. Cu excepţia câtorva momente în care face dovada uimitoare sale capacităţi de acţiune, viaţa şarpelui e de o nemaivăzută lentoare. Iar cele câteva momente în care şarpele acţionează fulgerător sunt, de fapt, clipele în care acesta ucide. Nimeni şi nimic altceva, decât această dorinţă de a ucide, nu poate determina un şarpe să se mişte altfel decât o face de obicei, adică lent, extrem de lent, insultător de lent.

Având aşa de mult timp liber la dispoziţie, şi fiind atât de leneş, şarpele este un reflexiv. De regulă, este atât de inteligent încât să-şi dea seama că nu este decât un şarpe, ceea ce îi produce, cu siguranţă, un sentiment de mândrie și autosuficiență, deoarece şerpii sunt cunoscuţi şi recunoscuţi pentru calmul lor remarcabil şi pentru sângele rece de care dau dovadă constant, în cele mai deosebite împrejurări ale vieţii. În acelaşi timp, conştientizarea statutului său îi produce un sentiment de intensă tristeţe, deoarece, dintre toate jivinele acestei planete, şerpii sunt cei care au cea mai mare dorinţă de a zbura, prin forţe proprii, deasupra munţilor şi norilor, şi cea mai mică posibilitate de a o face. Din acest motiv, probabil, şerpii sunt aşa de veninoşi, şi sufletul lor este încărcat de ură. Ei urăsc, în general, toate celelalte vieţuitoare, dar cu deosebire pe acelea care reuşesc, mulţumită darurilor cu care au fost înzestraţi, să se ridice, cu un cap sau mai multe, deasupra unei societăţi îmbâcsite de mediocritate.

Femeia-şarpe nu e, propriu-zis, un şarpe, e un om şi, ca orice om, a ieşit din pântecul unei femei, nu dintr-un ou încălzit doar de razele soarelui. Şi totuşi, şarpele a uitat complet căldura pântecului matern, preferând să-şi închipuie, mai degrabă, că aceasta nu a existat niciodată. Cu toate acestea, anumite caracteristici ale semnului îl apropie de animalul respectiv. Mai întâi faptul că, precum acesta, omul-şarpe şi-a petrecut toată copilăria într-o gaură. De regulă, familia de origine a femeii-şarpe a fost una nu doar deosebit de modestă, ci şi cu nenumărate probleme de natură etică. Acesta este, de regulă, un secret umilitor, de care, mai târziu, femeia-şarpe va prefera să nu-şi mai amintească nimic. Uneori, această dorinţă este atât de mare, încât femeia-şarpe reuşeşte nu doar să-şi renege complet originile, confecţionându-şi o ascendenţă pe cât de înaltă, pe aţat de falsă, ci chiar să şi creadă în aceasta. Niciodată, nici chiar în clipele de maximă sinceritate, femeia-şarpe nu reuşeşte să-si mai amintească acele zile lungi şi îngrozitor de triste în care, practic, nu avea ce să mănânce, şi nici abuzul emoţional şi, deseori, fizic, la care a fost supusă, ani de-a rândul, din partea fraţilor mai mari sau/şi a părinţilor. Nu, toate aceste amintiri neplăcute, imaginea sordidă a găurii din care provine se şterg, efectiv, din memoria femeii-şarpe, de îndată ce ea reuşeşte, câtuşi de puţin, să păşească pe covorul roşu al recunoaşterii sociale, încolăcită de gâtul unui bărbat cu un anumit statut social.


Principala calitate a femeii-şarpe este flexibilitatea ei înăscută. Flexibilitatea, da, mlădiere, mai puţin. Femeia-şarpe e capabilă de asemenea contorsiuni, încât cu greu, cineva care o cunoaşte ar putea admite că femeia-şarpe are, sau a avut vreodată, coloană vertebrală.

Femeia-şarpe are, de asemenea, un magnetism natural absolut remarcabil, cel mai mare dintre toate semnele antizodiacale. Femeia-şarpe îşi descoperă, de obicei întâmplător, în copilărie, această uriaşă capacitate hipnotică şi, prin exerciţii repetate, învaţă să se folosească de ea pentru a suplini absenţa aripilor proprii, care i-ar fi îngăduit, altfel, să se ridice pe cele mai înalte piscuri sociale prin propriile-i forţe.

Ca mamă sau soţie, femeia-şarpe, pur şi simplu, nu există. Despre ce maternitate ar putea fi vorba atunci când în subconştientul ei nu există decat amintirea oului încălzit doar de soare? Despre ce familie ar putea fi vorba atunci când amintirea dureroasă a umilinţelor şi mizeriilor îndurate în ceea ce a fost, cândva, familia ei, răzbate, din când în când, din străfundurile conştiinţei sale?

Ca amantă, însă, femeia-şarpe e, aparent, neîntrecută. O spune, de altfel, Baudelaire:

„Femeia lângă mine se zvârcolea sălbatec,
Asemeni unui ŞARPE zvârlit pe un jăratec,
Şi frământându-şi sânii, molatec şi barbar
Cu gura ei de fragă rosti dulceag şi rar:
- Am buze moi şi-n ele am tainica ştiinţă
De-a pierde-n orice clipă, pe-un pat, o conştiinţă.
Adorm orice durere pe sânii mei zglobii.
Bătrânii vin la mine cu zâmbet de copii.
Şi pentru-acela care mă vede-o data goală
Sunt cer, sunt soare, lună şi linişte astrală!
În voluptăţi atâta de pricepută sunt
Când pe-un bărbat în braţe îl strang şi îl frământ
Sau când îmi dărui sânii să-i muste şi să-i sugă,
Timidă sau lascivă, puternică sau slugă,
Şi-n patul care geme de-ncolăciri feline,
Toţi îngerii nevolnici s-ar pierde pentru mine!”
 
În fapt, femeia-şarpe nu e altceva decât o ucigaşă cu sânge rece, incapabilă să fie fericită sau să dăruie, la rândul ei, fericire. Tot despre ea, continuă acelaşi Baudelaire:

„Când din ciolane vlaga şi măduva mi-a stors,
Iar eu, cu lenevie spre dânsa m-am întors
Sa-i dau o sărutare de dragoste, zării
Doar un burduf cu pântec umflat de murdării!
O clipa-am-nchis ochii cuprins de-o spaimă mare,
Şi când i-am deschis iarăşi, spre zarile solare,
În locul unde monstrul, cu-o clipă mai-nainte,
Stătea-mbibat de sânge, puternic şi scârbos,
Văzui acum un maldăr de mucede-oseminte
Scoţând din ele-un sunet scrâşnit şi fioros,
Un scârţâit de tablă, strident ca o morişcă,
Pe care vântul, iarna, în nopţi pustii, o mişcă.”

Din punct de vedere fizic, femeile-şarpe sunt  rareori frumoase, şi, de cele mai multe ori, nu sunt nici măcar plăcute. De multe, de cele mai multe ori, nu inspiră altceva decât scârbă şi frică, dar, graţie imensei lor puteri hipnotice, reuşesc să-i determine pe bărbaţi nu doar să le dorească, ci, mai mult, să le divinizeze, conştienţi fiind, sau nu, de faptul că acestă pasiune morbidă nu le va aduce altceva decât necazuri, asta în cazul în care reuşesc să mai scape teferi din îmbrăţişarea femeii-şarpe. Mai cu seamă bătrânii „cu zâmbet de copii” şi „îngerii nevolnici” cad în mrejele femeii-şarpe. 


Preferinţele culinare ale femeii-şarpe sunt foarte simple. De altfel, se ştie, gusturile, inclusiv cele culinare, se formează din cea mai fragedă copilărie, sub o atentă îndrumare. Ori, de ce gusturi poate fi vorba în cazul unei fiinţe care, în copilărie nu a exersat îndelung decât înfometarea? O, da, dacă au ocazia, femeile-şarpe consumă orice, în cantităţi incomensurabile: trufe albe, omletă Le Parker Meridien, vinuri Petrus, cafea Kopi Luwak, în general orice fel de mâncare sau orice băutură pentru care trebuie să scoţi din buzunar o sumă care se scrie cu cel puţin patru cifre. Şi, da, cafeaua Kopi Luwak e o excepţie, e scumpă, dar ceea ce o face cu adevărat remarcabilă este faptul că, înainte de a fi preparată şi servită, a trecut prin pântecul unui alt animal; grozav le place femeilor-şarpe tot ceea ce a trecut deja prin pântecul unui alt animal. 

De aceea, niciodată, dar niciodată, o femeie-şarpe nu va ataca un bărbat care nu a fost, deja, înainte, sau nu este, încă, în braţele altei femei. Fiindcă, da, într-o astfel de situaţie, şi doar într-o astfel de situaţie, o femeie-şarpe poate ucide mai multe persoane dintr-o singură muşcătură. Femeile-şarpe sunt foarte grijulii cu propriul venin, ce s-ar întâmpla dacă ar muşca toată ziua, pe toată lumea?

Neavând un sistem homeotermic propriu, şerpii sunt foarte sensibili la orice tulburenţe economice sau de altă natură. Sunt atraşi irezistibil de mirosul banilor, şi de aceea, cea mai simplă metodă de a ademeni o femeie-şarpe presupune utilizarea unor parfumuri cu miros de cont bancar consistent. Şerpii nu pot supravieţui decât în proxima vecinătate a locurilor unde se învârtesc banii şi se îmbolnăvesc dacă nu pot bea apă din izvorul puterii.

Ca răspândire, vieţuiesc pe toată întinderea pământului, dar, mai ales în media. Din totalul ştirilor şi reportajelor cu şi despre femei, peste 75% se referă la femei-şarpe. Le place, evident, să locuiască în paginile revistelor de scandal, în emisiunile de televiziune, în cadrul diferitelor spectacole, în general, oriunde pot fi văzute, admirate, dorite. Sunt, în general, firi artistice. şi reuşesc, adesea, să uimească lumea prin creaţii deosebite, de un rafinament desăvârşit, în domeniul modei, al artelor spectacolului (inclusiv politic), în televiziune etc.

Fiind situaţi în vârful piramidei trofice a antizodiacului, şerpii nu au, în general, alţi duşmani, decât alţi şerpi. Şi, cum teritoriile de vânătoare ale femeii-şarpe şi ale bărbatului-şarpe sunt perfect distincte, rezultă că singurul duşman notabil al femeii-şarpe nu poate fi altul decât o altă femeie-şarpe. Într-adevăr, două femei şarpe, care nici măcar nu se cunosc, se urăsc întotdeauna, instinctiv, cu o ură sălbatică şi iraţională ... sau nu. Acesta este, probabil, motivul pentru care femeile-şarpe adoră, pur şi simplu, marochinăria din piele de şarpe.


Şarpele nu este înzestrat de la natură cu picioare şi, de aceea, atunci când nu poate folosi elegantul avion particular al ultimului său iubit, sau limuzina sa de 500.000 de euro, atunci când nu se poate deplasa nici cu taxiul şi, nici măcar cu metroul, femeia-şarpe nu are altă alegere decât aceea de a se târî. Şarpele este, de la mama-natură, o târâtoare, şi femeia-şarpe nu poate fi altfel. În acest scop, glandele ei secretă un lichid extrem de lipicios şi vag dulceag, pe care mulţi neavizaţi îl pot confunda cu siropul de frăguţe. Nici vorbă de aşa ceva, e doar un gel toxic, cu proprietăţi hebefrenice, care îl va ucide, cu siguranţă, pe orice imprudent care ar îndrăzni să lingă urmele lăsate de târâişul femeii-şarpe.

Femeile-şarpe nu au, de regulă, o longevitate prea ridicată. Compensează, întrucâtva, asta, prin faptul că supravieţuiesc tuturor iubiţilor lor. Ajunse, totuşi, la o anumită vârstă, femeile-şarpe se retrag încet-încet, într-o gaură asemenea celei în care au copilărit şi nimeni nu mai aude de ele.

StarShinerS