Cum poţi să te bucuri de răul altuia?

Mai întâi, că nu era vorba de „răul” nimănui, era vorba de lege, pur şi simplu. Eu una m-am cam săturat de ţara asta şi de viaţa asta unde greşesc toţi, dar mai ales şmecherii, dar, de plătit, plătesc doar „looserii”. Şi ce mare rău e ăla când un om vinovat e cercetat penal? A, poate că tocmai asta e problema, că e vinovat, fiindcă dacă nu ar fi greşit, n-ar fi fost nicio problemă. Da’, da când a făcut alea, alea, celelalte, atunci n-a fost nicio problemă, dar acum, sigur, trebuie să-l căinăm, fiindcă are „necaz”. Necaz ... ce necaz? Puţin circ, şi-atât, dacă n-aş cunoaşte atâtea cazuri de indivizi care, în condiţii normale, nu ar mai fi trebuit să vadă lumina soarelui, dar care sunt bine-mersi, şi nimeni nu le poartă grija. Aşa şi cu ăsta, nu ajunge el la mititica, da’, mă rog, îl pun ăştia puţin pe sticlă, necaz mare, ce să-ţi zic ...

De obicei, când sunt atacată, ripostez. Şi o fac de aşa manieră încât, de regulă, a doua oară nu se mai întâmplă. De data asta, nu am ripostat. Pentru că ... pentru că persoana care m-a atacat nici măcar asta nu merita. N-am avut chef, pur şi simplu. Şi, m-am gândit: cine e, la urma-urmei, persoana care a îndrăznit să-mi reproşeze aşa ceva?

Ei, cine? O persoană „evoluată”, o persoană care nu ar putea, nici în ruptul capului, să se bucure „de răul altuia”. Da? Dar, de ce s-o fi bucurând, totuşi?

I-o fi dublat leafa şi eu nu ştiu? Ha, ha! Sau, poate beţivanu’ de bărbatu-său s-o fi lăsat de băutură şi-o fi devenit ... „romantic”? A, nu, nici chiar aşa, să-i ofere un sejur în Maldive, că n-are de unde, păduchiosu’, da’ poate c-o fi dat măcar cu aspiratorul. Da’, pe dracu! Vezi de treabă! Atunci, poate c-o fi venit loaza de fiu-său cu vreun premiu? Premiu mare, da, a picat bacu’, cu 1,80.

Chiar, oare ce „bucurii” o fi având, totuşi, femeiea asta?

Da’ ce mă interesează? Nu mă interesează chiar de loc, da’ s-a luat de sufletul meu. Dacă mata eşti aşa de „bucuroasă”, de ce arăţi cu degetul după alţii? Eu una, atunci când sunt bucuroasă, când sunt fericită, nu pot să fiu rea, să fiu agresivă, cicălitoare sau mai ştiu cum. Nu pot şi basta. Da’ madam de ce s-o fi „bucurând”? Ei, de altele, cum ar fi de aceea că e mereu „corectă”, că nu are „căderi” din astea, cum ar fi să te bucuri de răul altuia.

O, multă lume idioată pe pământul ăsta!

Adică, madam Filofteio, oi fi dumneata iubitoare de Dumnezeu, da’ tot degeaba, că minte nu ţi-a dat nici cât unei furnici. Păi, de ce crezi mata că nu te mai ajungi cu ratele, de ce tremuri să nu-ţi pierzi şi amărâta aia de slujbă unde toţi îşi bat joc de tine şi câştigi doar cât să nu crăpi de foame, de ce, de douăj’de ani nu ţi-ai mai permis să mergi la un teatru, la un spectacol, zi, ştii? Nu ştii, nu? Una că eşti proastă, da’ proastă rău, proastă te-ai născut, proastă eşti şi proastă o să şi mori, iar a doua că indivizi ca ăla de-l căinezi tu au distrus ţara asta, au vândut-o, au părăduit-o, au făcut-o praf, te-au nenorocit, nu numai pe tine, ci şi copii tăi, şi copiii copiilor tăi, şi încă şapte generaţii de-acu’nainte. Pricepi? 

Nu, viaţa mea nu e deloc perfectă, şi nici măcar „corectă”. Când mă trezesc, nu găsesc sub perna mea niciun diamant scânteietor, nici măcar un trandafir parfumat sau măcar vreun bileţel pe care să scrie „mulţumesc, iubito”, şi nu zic nici „wow, ce zi minunată”, când pe mine mă doare capul şi sunt încă năucă, nu, nu abia aştept, plină de entuziasm, să ajung la jobul meu minunat, să-mi reîntâlnesc minunaţii mei colegii, şeful meu absolut fantastic, nu, nu fremăt de dorinţa de a lua la desprăfuit aceleaşi dosare, de a face aceleşi hârtii tâmpite ... asta este. Şi da, viaţa mea e una de căcat, de tot căcatul, în general nu sunt fericită, nici măcar mulţumită, că n-am de ce, dar, în comparaţie cu ceea ce trăiesc alţii, doar în comparaţie cu alţii, am o viaţă super, un vis de fericire, un miracol. Şi poate asta mă face să fiu aşa cum sunt, rea, nerecunoscătoare, răzvrătită, sau mai ştiu cum. Şi, da, nu ştiu ce-mi rezervă viaţa, nu ştiu ce mă aşteptă, dar nu pot să mă văd, niciodată, bucurându-mă de faptul că nu mi-a mai rămas nicio bucurie.

Zi luminoasă!

Cum am devenit, cu adevărat, femeie, sau povestea mea cu Alexis

Pe Alexis l-am cunoscut, cred, prin clasa a IX-a. Eu, o fetişcană zăpăcită, cuminţică, destul de bună la învăţătură, dar cu tărtăcuţa goală şi lipsită cea mai elementară experienţă de viaţă. El, un bărbat matur, grizonat, având, cred, de trei sau de patru ori vârsta mea de atunci, extrem de experimentat şi total lipsit de scrupule. A fost, fireşte, coup de foudre. Şi a fost fascinant ...
  

Seara adormeam greu, cu el în braţe, şi ajungeam la şcoală năucă, şi fremătând de dorinţa nebună de a-l reîntâlni, pe înserat. Trei zile a durat, cred, întâlnirea noastră. Trei zile în care în care Alexis m-a dezbrăcat într-una, de haine, de prejudecăţi, de impresii greşite, îmbrăcându-mă, în schimb, într-un voal de cuvinte cum n-am mai auzit de la nimeni, niciodată.
  

Nu, nu, nu, să nu vă închipuiţi, cumva, că în relaţia noastră Alexis era tipul acela pomădat, dichisit, îmbrăcat în franjuri, precursor al metrosexualilor de astăzi. Nu, să nu vă închipuiţi că Alexis purta, întotdeauna, la dânsul, un dicţionar de cuvinte frumoase şi minciuni colorate, nu, dimpotrivă, în relaţia noastră, eu eram poetesa, eu eram cea cu visurile, cu exprimările elegante, cu minciunile circumstanţiale, el, dimpotrivă, era direct, concis, adeseori frust până la brutalitate, nu avea nimic, dar absolut nimic din cochetăria atâtor siluete lipsite de substanţă şi dimensiuni, pe care aveam să le tot întâlnesc de-a lungul atâtor ani. Nu, cuvintele ieşeau din el într-un mod natural, adesea aproape bolovănos, zgrunţuros de sincere şi năucitor de dure. Tocmai în asta consta farmecul său personal, tocmai asta făcuse atâtea şi-atâtea femei să-i „cadă în plasă”.

Îl iubeam şi îl uram cu o pasiune nebună.
  

Îl iubeam fiindcă era al meu şi fiindcă mă făcea să mă simt, într-adevăr, femeie. Şi, de urât îl uram fiindcă nu era doar al meu, şi fiindcă, prin tot ceea ce făcea şi spunea, dovedea că mă cunoaşte mult, mult mai bine decât mă cunoştea, de pildă, mama mea, sau decât aş fi sperat eu să mă cunosc, vreodată. Era infailibil, omul ăsta pare că mă crease el, sau că, oricum, poseda un „manual de utilizare” perfect, ştia despre mine totul, absolut totul, iar asta mă făcea să-l iubesc, dar şi să-l urăsc cu patimă, deoarece mă simţeam asemeni unei gâze dintr-un insectar. Şi ceea ce mă enerva cel mai mult era faptul că toate secretele pe care mi le revela nu erau, propriu-zis, secrete, erau limpezi, clare şi la lumina zilei, erau absolut evidente pentru cine nu se încăpăţâna să ţină ochii închişi şi să accepte doar reprezentarea din mintea sa ca realitate supremă! Era vorba de banalităţi, de lucruri mărunte, de ... de la el am învăţat, de exemplu, că, pentru ca un bărbat să intre „în graţiile” unei femei trebuie să facă ceea ce ea doreşte, şi în niciun caz ceea ce el îşi închipue că ar dori. Nu e simplu? Nu e banal? Nu e elementar?

Şi ce-şi doresc femeile? Ei, aici e o problemă, fiindcă, de multe, de prea multe ori, femeile habar nu au ce îşi doresc, sunt tot la fel de proaste ca bărbatul de lângă ele, care, totuşi, le iubeşte, dar nu ştie ce să facă. Da, de multe, de mult prea multe ori, vina e a femeilor, care habar nu au ce îşi doresc şi ajung să fabuleze, transmiţând, astfel, bărbaţilor, mesaje greşite.

Probabil, fiecare femeie îşi doreşte altceva, sau, poate, toate îşi doresc acelaşi lucru, nu ştiu, dar ştiu că eu, de multe, de foarte multe ori, când vin obosită sau nervoasă de la serviciu, nu-mi doresc, pur şi simplu, nici să fac bungee-jumping, nici un sejur în Bora-Bora, eu n-am putere să mă târăsc nici până la Mamaia, nu-mi doresc, nici măcar o cină romantică, nu, tot ceea ce îmi doresc de la bărbatul de lângă mine este să poată să mă asculte, două sau trei minute, să mă asculte, nu să se uite pe pereţi, şi, pe cât posibil, să nu încerce să mă ajute, fiindcă nu asta vreau, nu vreau decât să mă asculte, şi să nu mă ia peste picior, şi nici să mă contrazică ... cel puţin până o fac eu singură, şi eu o fac destul de repede.
  

Într-o seară, stăteam cu Alexis şi el sporovăia, ca de obicei. Îmi povestea din tinereţea lui cea plină de aventuri, cu atâta nerv, cu atâta naturaleţe, încât eu puteam, aproape, să mă transpun, să mă văd acolo, în acel spaţiu şi în acel timp. Acum, eu eram o tânără fată, săracă, şi trăind în Ucraina sau Rusia, nu mai ţin minte. Era iarnă şi toată Siberia pogorâse, parcă, peste casele şi uliţele satului meu. Locuiam doar cu mama şi degeram de frig în izba noastră, fiindcă nu aveam nici scânteie. Mama era bolnavă şi eu trebuia să fac ceva. Am plecat să cumpăr lemne, dar banii erau puţini, foarte puţini, iar negustorul nu voia să-mi facă nicio înlesnire. Şi eu nu mă puteam întoarce acasă, aşa, cu două surcele, ce era, oare, să fac? Da, era singurul lucru care îmi rămăsese, era singura valoare pe care o aveam, dar acum importante erau lemnele, căldura, supravieţuirea, aşa că, tremurând, mi-am scos cerceii din ureche şi i-am oferit negustorului. În acel moment a apărut, de nu se ştie unde, el, dragul meu Alexis, şi, după a tras o ceartă zdravănă cu ţapinarul, mai că nu l-a chelfănit, i-a smuls cerceii din mână, i-a plătit restul de bani, iar apoi s-a întors către mine, pentru a-mi cere să-mi primesc cerceii înapoi. Moment în care l-am văzut prima oară, i-am văzut chipul negricios luminându-se, ochii crescând precum ai unei pisici, buzele-i răsucindu-se într-un zâmbet strâmb – nu era prea îndemânatic la trebuşoara asta, dar asta-l făcea aşa de simpatic! Şi, da, şi mie mi-a plăcut de străinul acela cu faţă smeadă ... şi nu mai are importanţă ce a urmat.
  

Da, atunci am înţeles, de la Alexis, ce e o femeie ... Nu de la mama, nu de la o altă femeie, ci de la un bărbat. Şi, poate spun prostii, dar, de atunci, am rămas încredințată că niciodată o femeie nu poate fi cunoscută pe de-a-ntregul, nu poate fi „radiografiată” de o altă femeie, şi cu atât mai mult, de ea însăşi, ci numai şi numai de un bărbat. De un bărbat puternic, inteligent, iubitor, matur şi, uneori, îndelung-răbdător, precum Alexis al meu. 
  

De la Alexis am învăţat, în primul rând, să mă iubesc şi să mă respect. O, da, Alexis avea acest meşteşug, de a mă face, de a face orice femeie, cred, să se simtă şi iubită, şi respectată, şi nu doar atât. Alexis mi-a vorbit, cel dintâi, cald, sincer, omeneşte, firesc, despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, să fii femeie. Era, oficial, o „discuţie între bărbaţi”, dar era vorba despre femei, era vorba despre mine, Alexis nu-mi spunea niciodată mie ceea ce trebuia doar să aud, dar avea grijă să se asigure că am „tras cu urechea”, şi că am făcut-o bine. Dar, cum, oare, să nu fac asta, când eu eram înebunită, şi îi sorbeam, pur şi simplu, toate vorbele şi gesturile?
  

Despre secrete, „teritorii” şi intimitate vorbea Alexis în acea discuţie la care eu doar am tras cu urechea. Ştia, ştia foarte bine, pezevenghiul, cum stă treaba cu lucrurile astea. Ştia că orice femeie are un „ceva” al ei, care e doar al ei. Şi mai ştia, ce reprezintă acel „ceva” şi ce se află acolo. Ştia, neştiind, vorbea, nevorbind, şi, mai ales, cucerea lăsându-se cucerit! Barbarul!
  

Asta am învăţat de la Alexis: arta seducţiei constă tocmai în a şti - neştiind, fireşte – „secretul” celuilalt. Şi de a-l respecta, şi de a nu-l călca în picioare, din rea-voinţă, dar, cel mai adesea, din ignoranţă. O femeie are tot timpul un „ceva”, un nimic, un flecuşteţ, care, pentru cei mai mulţi, pentru aproape toţi, exact asta şi este, un nimic, dar, pentru ea, pentru femeia aceea, e chiar sufletul ei, viaţa ei. Şi atunci, în acea zgribulită Ucraină, Alexis nu a plătit doar contravaloarea unor cercei – cât pot să coste nişte cercei, fie ei şi din aur? – ci a redat acelei fete, adică mie, dreptul de a fi, de a fi femeie, de a nu fi lipsită, aşadar, de un atribut, poate aparent mărunt, poate aparent neesenţial, dar fundamental, definitoriu.
  

Pentru mine, „teritoriul” ăsta în care nimeni nu intră neinvitat, care e al meu, şi numai al meu, în care singura lege aplicabilă e legea bunului meu plac, e, mai mult sau mai puţin asemănător cu al oricărei alte femei, si, poate, puţin diferit. Da, sigur că da, am si eu o colecţie de iruri şi mehlemuri, poate mai multe, sau mai puţine dacât a altor femei, am şi eu câteva giuvaericale, mă rog, chestii din astea, dar mai am şi o colecţie de locuri şi amintiri.
 

Cu câţiva ani în urmă, deprinsesem obiceiul de a frecventa câteva cluburi. Îmi făcusem câţiva prieteni şi, când aveam chef să ne întâlnim, mergeam, pur şi simplu, la club. Sigur, aveam şi atunci telefoane, puteam vorbi, dar rareori le foloseam, aveam noi regulile noastre, era interesant să mergi la club şi să vezi acolo pe cine întâlneşti, nu să-ţi dai întâlnire dinainte. Mai am şi acum acest obicei, dar frecvenţa întâlnirilor s-a redus mult. Pe de o parte, fiindcă foştii prieteni, prietene etc., s-au cam tras pe la casele lor şi nu prea mai merg prin cluburi, apoi, şi fiindcă, mai nou, locurile pe care le frecventam asiduu, cu caţiva ani în urmă, sunt pline acum de tot felul de indivizi ciudaţi, cu care nu am chef să am nicio relaţie, dar, care, cu un tupeu nemaîntâlnit, se aşează întotdeauna, parcă dinadins, exact la masa unde obişnuiam să-mi întâlnesc prietenii, iar acest lucru mă doare şi mă face să mă simt trădată.
 

Viaţa merge, însă, înainte, şi, dacă, în cluburile de odinioară parcă nu mai am loc – şi, de multe ori, nici chef – am descoperit, în schimb, alte cluburi, alte locaţii, care sunt deschise 24 de ore din 24, unde „locul” meu e întotdeauna liber şi unde prietenii sunt întotdeauna prezenţi.
 

Unul dintre aceste locuri se numeşte ovia şi vi-l recomand şi dumneavoastră, cu toată căldura.
  

Dacă mai aveţi răbdare, o să vă spun câteva cuvinte despre ovia, ce-mi place (mai mult) şi ce nu-mi place (nu prea am ce spune).
  

Mai întâi, îmi plac acele separeuri cu canapele moi, unde te poţi oricând retrage cu prietenii, pentru o discuţie relaxantă şi pentru alte nebunii. Şi, ceea ce îmi place grozav este că niciodată nu ştii identitatea reală a persoanei din faţa ta, decât dacă ea consimte să şi-o facă cunoscută, ceea ce nu poate conduce, fireşte, decât la nişte discuţii extraordinare, lipsite de orice inhibiţie şi falsitate. Unde sunt separeurile alea, unde sunt canapelele? Aici sunt, şi puteţi intra cu încredere.

Altceva?

Îmi place umorul tonic care se degajă din anumite posturi, de exemplu din acesta. Bine-bine, nimeni nu trebuie să-mi dea mie niciun motiv ca să nu răspund la telefon, am eu propriile mele motive, nu zece, nu o sută, nenumărate, dar, ceea ce nu ştiu, este cum să n-o fac. Fiindcă, da, de regulă, atunci când sună telefonul, gestul reflex este să apăs butonul verde înainte de a mă uita cine sună. Ştiu, nu e bine, dar ce să fac pentru a scăpa de acest viciu?
 

La ovia îmi place mult faptul că e nepretenţioasă; nu, nu, asta nu e un viciu. Pentru mine, ovia e precum duşul de dimineaţă: scurt şi reconfortant. E bateria, refreshingul care îmi asigură energie pentru o întreagă zi. Şi, da, ăsta-i tabietul meu: pe ovia intru, de regulă, dimineaţa devreme, înainte de a pleca la lucru, nu seara, nu noaptea, când caut chestii mai greoaie, mai serioase, mai  
paupières-lourdes.
  

P.S. Doamnelor, domnilor, dacă v-am făcut, cumva, curioşi în privinţa misteriosului meu iubit Alexis ... sper că nu v-aţi imaginat vreodată că o fetiţă studioasă şi cuminţică, de vreo 15 ani, ar fi putut avea vreo legătură cu un astfel de aventurier, nu, nici vorbă, dar, într-adevăr, pe Alexis l-am cunoscut, l-am iubit, am tremurat înfiorată sub mângâierile lui, i-am simţit şoaptele de iubire pătrunzându-mă lent, mi-am simţit vintrele pline de fluturi imaginari, toate astea au avut loc în realitate, dar Alexis nu a fost, în realitate, lângă mine, cu mine şi în mine, ci numai umbra lui, spiritul lui, care se află, şi acum, aici:

Şi, fiindcă tot veni vorba de cărţi, ce ziceţi doamnelor, domnilor, să daţi o raită printr-o librărie, aşa, pentru menţinerea condiţiei, uite, Nemira are reduceri de 45%, și e cel mai bun lucru care se poate întâmpla într-o seară toridă  de vară în care nu doriți să ieșiți în oraș. S-aveți o zi bună  !

Înaintea furtunii …?

S-a mai stins vipia, dar tot nu e de ieşit din casă, poate mai pe seară, dacă nu se porneşte vreo furtună. Să vină, abia se mai stâmpără praful, dar tare mi-e teamă că, după primii doi stropi, iar vor arăta străzile noastre precum canalele veneţiene. 

Mmm … dacă aveţi prin preajmă puţină Tequila, un strop de lichior de portocală amară, de preferinţă un Grand Marnier şi niscai lime, v-aţi putea pregăti singure un Grand Margarita … eu nu am decât nişte Havana Club, dar acum n-am chef de aşa ceva.

Mai bine ascult puţină muzică; vouă vă place fătuţa asta?

Ăştia ne cred proaste

Ia uite ce-au mai descoperit nemţii: cică, pentru bărbaţi, probabil pentru ăia mai copţi, mă gândesc, nicio gimnastică nu e mai bună decât cea a ochilor. Cică nimic nu e mai sănătos pentru un bărbat decât să se holbeze zilnic, vreun sfert de oră, la un decolteu generos.

Bine, mă gândesc eu, asta trebuie să fie pentru moşneguţi, pentru ăia de-au atârnat demult ghetele-n cui, altminteri cum să fie aşa sănătos holbatul la ţâţe? Sau, cum să fie mai sănătos decât să le atingă, să le frământe, să le sărute? Eu cred că, de la prea mult holbat fără nimic altceva, un bărbat normal ar ajunge şi s-o ia razna. Voi ce credeţi, fetelor?

Nu, nu e bine pentru ei să se zgâiască, doar să se zgâiască. Trebuie să pună mâna, să atingă, să mângâie, trebuie să facă, de fapt, tot. Asta o zic americanii, şi ăştia sunt şi mai deştepţi ca nemţii, cel mai bine, pentru bărbaţi, e să facă sex „la foc automat” până le stă herţul(?!)

Acu’, părerea mea e puţin mai nuanţată. Pentru bărbaţi, nu e chiar ok să facă sex „la foc automat”, dar ei ar vrea să facă asta. E o diferenţă, nu?

Şi americanii ăia au cercetat pe dracu’, au scris ceea ce vor domnii să citească. Eu nu cred, aşa, că orice bărbat poate să facă, aşa, sex „la foc automat”, până crapă. Sau, dacă poate, atunci crapă la treeiş’cinci de ani, ceea ce iar nu e mare scofală. Şi, să fiu sinceră, poate sunt eu incultă, dar dacă nici goagălul nu mă ajută, ce să fac? Am dat şi eu o căutare după „octogenari violatori în serie” şi ... nimic. Nu există aşa ceva.

Ăştia ne cred proaste. Ăştia nu spun adevărul, sau spun doar ceea ce le convine. Nu spun, adică, ce e, cu adevărat sănătos pentru o femeie. Şi ce anume?

Să admire zilnic mădularul timp de minimum un sfert de oră? Shit, asta nu va relungi viaţa unei femei nici cu o secundă, şi nici nu o va face mai sănătoasă, mai fericită sau mai ştiu eu cum. Atunci, cum? Să-l (şi) atingă, să-l mângâie, să-l sărute, să şi-l bage nu-ştiu-unde? Da şi nu, nu ştiu ce să zic. Nu, n-am făcut studii, dar nu cred ca ăsta să fie remediul tinereţii veşnice pentru noi femeile. Atunci, ce?

Iată ce – eu zic de cazul meu şi de cel al câtorva prietene pe care, să zic că le cunosc destul de bine: ceea ce poate prelungi cu adevărat viaţa unei femei, cea ce o poate face mai fericită şi mai sănătoasă nu este vederea scârbavnicului mădular, ci a cu totul altor obiecte ... de exemplu a biju-urilor ... şi nu numai. Ne place să ne uităm la astfel de obiecte, să le admirăm frumuseţea, dar şi mai mult ne place să le simţim, să le atingem, să le mângâiem, să le purtăm, la gât, în urechi, pe degete, pe braţe, oriunde aceste mici minuni ne-ar putea pune în evidenţă propria frumuseţe, oriunde ne vin bine, ne pun în valoare etc. Şi ne plac şi hainele scumpe, deosebite, şi florile, şi parfumurile, şi câte şi mai câte.

Dar nu, nu, suntem rezonabile, de unde să aibă bărbaţii posibilitatea de a ne oferi zilnic aşa ceva – nu vorbesc de excepţii? Ok, dar, atunci să ţină seama şi de noi ... măcar atât. De ce le place lor să facă sex „la foc automat”, până la moarte? Aa, domnii sunt mai „sportivi”, au nevoie de mişcare, de efort, de hâţa-hâţa, spre deosebire de noi, doamnele, care suntem mai leneşe de la natură, ne plac gesturile romantice, ne place să ne simţim mângâiate, răsfăţate, preţuite, nu neapărat hâţa-hâţa, nu asta e iubirea, sau nu doar asta. Vor să facă mişcare, să facă sport? Atunci de ce nu bat covoarele, nu dau cu aspiratorul, nu aruncă gunoiul, şi câte şi mai câte, pe care domnii noştri cei amatori de mişcare le lasă în seama noastră?

Eu cred că asta ar trebui să descopere aceşti aşa-zişi cercetători şi să le spună bărbaţilor: vă place sportul, mişcarea şi alte cele? Da’ voi ştiţi ce vor femeile cărora le cereţi acest lucru? Ştiţi cât contează pentru o femeie ca soţul sau iubitul ei să-şi mai amintească, din când în când, nu întotdeauna, dar măcar din când în când, că şi noi mai avem chef, nu, nu chef, nevoie, să ne relaxăm, să ne odihnim, să ne simţim bine, să fim fericite, să fim apreciate, să fim lăudate, să facă cineva, în locul nostru, toate treburile curente, iar noi, doar să ne întindem şi să lenevim, şi-atunci, poate, o să avem şi noi poftă de ţac-ţac, dar aşa, cu atâtea griji, cu atâtea probleme ... Măcar atâta de i-ar învăţa pe domni ...

UPDATE: Sunt, se pare, şi studii oneste, precum cel de aici. Oare de ce e aşa?

Cum să-ţi alegi maşina

Scuzaţi, doamnelor, scuzaţi, domnişoarelor, scuzaţi, domnilor, dar cred că o să-mi dau drumul la gură şi-o să înjur birjăreşte, cum n-am mai făcut-o de mult, mai ales în scris.

Păi cum lindicu’ meu de codoaşă bătrână vine asta? Am zis aşa: la cât cenuşiu am în cerebel, la câte drăcării sunt meşteră, hai, în uterul meu să fac cel mai tare site muieresc, să pice-n morcov naşpetele alea care şi-o trag cu mousu-n cur, zi de zi, şi prin wireless. Adică, dacă nu ştiu eu la prostoace cât să înebunească lumea, cine să ştie?

Da’ uite că m-am înşelat. M-au luat ăştia de la feminis. Păi, uite, eu ca proasta pulii ce sunt, habar nu am avut, până astăzi, după ce criterii ar trebui să ne achiziţionăm noi, doamnele, maşinile. Eu credeam – şi cred că mai sunt multe femei care cred aşa ceva – că e important să ai o maşină nervoasă, care să se comporte bine în trafic, să fie micuţă, ca să ai loc de parcare – da, da, bărbaţii au obsesia asta, să fie mare-mare, adică ei îşi imaginează că noi, doamnele, când vedem tiru’, cădem pe spate şi zicem: „mamă, ce lemozină şi-a tras ăsta, păi, dac-o are aşa mare (maşina), sigur trebuie să aibă şi alte lucruri mari (contul în bancă), şi ca urmare ... ei, bărbaţii (de genul ăsta) sunt şi frustraţi, şi idioţi, nu ştiaţi? -; apoi, să fie stabilă, să nu se răstoarne la orice curbă, să arate bine, să fie fiabilă şi să nu se defecteze una-două, că nimeni n-are chef să tot schimbe ceva din două în două săptămâni, să consume puţin, să ... da’ Dumnezeu mai ştie ce. În fine, niciodată, dar niciodată nu m-aş fi gândit că un criteriu important în alegerea unei maşini ar trebui să fie cât de bine poţi să ţi-o tragi în ea. Şi nici la ménage à trois nu mi-a stat gândul. Fiindcă, trebuie să recunosc, maşinuţa mea e o maşinuţă şi atâta tot. Serveşte la ceea ce serveşte orice maşină din lume, mă deplasez, cu ajutorul ei, de colo-colo şi cam atât. Vreau să mi-o trag? Nimic mai simplu, o fac la mine-acasă, mă duc la un hotel, mă duc ... dracu’ ştie unde mă duc, dar, barem să am puţină apă caldă după, nu să folosesc antigelu’ sau lichidul de frână. Aşa-s eu, mai nu-ştiu-cum, mai old fashioned, pulărăul poa’ să facă orice, nu mă interesează, să şi-o frece, dacă vrea, de covoraşele de cauciuc, da’ să le spele pe urmă, da’ eu nu pot. Nu pot şi gata, şi asta este, am nevoie de puţină igienă, ce mama-dracului! Şi, hai să zic, o faci şi pe asta, şi-o faci o dată, o faci de două ori, o faci de mai multe ori, ţi-o tragi în maşină, în trafic, te speli cu cafeaua din termos şi mai cine ştie ce alte drăcării ... Dar, chiar aşa, să-ți iei o mașină doar ca sa ți-o pui, nu la asta nu m-aş fi gândit. Nu m-aş fi gândit, şi gata, asta e, sunt o proastă.
  

Da, sunt o proastă, dar, oare ăia pentru care tot ceea ce văd într-un film porno e realitatea cea mai adevărată şi ceea ce trebuie să facă cu muierile lor, ăia ce sunt? Idioţi, fireşte, retardaţi iremediabil, bărbaţi ... ăştia-s bărbaţii. Ei, dar cu femeile, cu femeile cum e? Eu cred aşa, că femeile sunt mai deştepte, că nici cea mai perversă dintre ele, nici cea mai nimfomană, nici cea mai tâmpită, nu ar lua de bun tot ce se vede într-un film porno. Spre deosebire de bărbaţi, nu cred că e vreuna care să dorească sincer să i se întâmple ceea ce se poate vedea într-un film porno. Eu aşa cred.

Da’, dar până la urmă feminis-ul e pentru noi sau pentru bărbaţi? Aceasta-i întrebarea. Şi am şi un răspuns: noi femeile, mergem la serviciu, la fel ca bărbaţii, nu? Apoi, facem mâncare, în timp ce domnii se relaxează, nu? Ştergem pruncii la cur în timp ce ei se odihnesc. Mai facem şi curăţenie, ca proastele, în timp ce ei urmăresc meciul – e foarte important meciul. Şi câte şi mai câte nu facem, noi femeile, în timp ce bărbaţii ce treabă au? Alta decât să stea pe net şi să citească fele de fel de situri, inclusiv alea de femei. Sau aşa-zise de femei, care, ştiind bine că nu prea (mai) au cititori femei – de unde timp? – se mai orientează şi spre pulifricii ăştia frustraţi. Asta da, înţeleg. Şi, înţeleg şi bătaia de joc din spatele acestui post: frate, poţi să fii tu zmeu, zmeul-zmeilor, dar dacă nu ai maşină pentru futut, eşti gata, eşti varză, eşti zero.

Doamne, cât de proşti pot fi unii bărbaţi!

Antizodiacul feminin: semnul caprei

Semnul caprei este unul din cele mai vechi, dacă nu chiar cel mai vechi, din tot antizodiacul feminin, dar, parcă niciodată nu au existat, procentual, atât de multe femei născute sub acest semn zodiacal.

Femeile-capre pot fi foarte uşor recunoscute după câteva semne distinctive, şi anume:

1. În primul rând, femeile-capră au un miros specific inconfundabil, foarte pronunţat. E un miros puternic, nicidecum fad, slab dulceag, cu vagi esenţe florale – caprele sunt, prin excelenţă, romantice, consumând, cu aceeaşi naturaleţe, orice fel de buruiană cu petale, sepale, stamine şi corolă; pistilul poate lipsi – combinate cu un damf năucitor de brânză de capră îndelung maturată. Crearea unei astfel de bombe olfactive este secretul exclusiv al caprei respective şi constă, se pare, într-o igienă personală lejeră, combinată cu utilizarea, cu mult rafinament, a unor deodorante exclusiviste, de origine libiană sau rusească, procurate, cu mare noroc, din locaţii selecte precum bazarul din Stambul sau complexul Europa, sau dăruite de iubiţii lor, în cantităţi mergând de la câteva sute de grame în sus, la fiecare ejaculare pulverizare.

2. Femeile-capră au, de asemenea, o inteligenţă limitată, mediocră sau submediocră. Urăsc matematica, fizica, ştiinţele în general, iar, în ceea ce priveşte limba română, din cauză că behăitul lor este, mai întotdeauna în e: bee-beee, şi niciodată în i, nu pot, pur şi simplu să înţeleagă când se scrie „copii” şi când „copiii”. Se pare că mai mult de jumătate din fetele care au picat ultima ediţie a bacului funerian stau sub semnul acestui semn antizodiacal.

3. Din punct de vedere fizic, două lucruri atrag imediat atenţia la o femeie-capră, şi anume picioarele lor frumoase, atletice, cu ajutorul cărora poate efectua salturi lungi, pline de graţie, de pe un pisc de stâncă pe altul, sau dintr-un pat în altul; şi bustul, de regulă bine dezvoltat, ca al oricărei alte rumegătoare.

Motivul caprei este binecunoscut din literatura universală. Bunăoară, în povestea – care nu e, nicidecum, o simplă poveste – „Capra cu trei iezi”, autorul, se pare un fin cunoscător al acestui tip de femei, frecvent întâlnite în est, dar nu numai, ne prezintă nu o capră oarecare, ci un prototip al caprei universale. În povestea respectivă – îi spun şi eu poveste, că aşa e cunoscută, dar, repet, e orice altceva, e teză de doctorat în psihologie socială, e capodoperă de gen, e ce vreţi voi, dar nu poveste – în povestea respectivă, spuneam, se face vorbire de o capră care are trei iezi, trei copii, carevasăzică, concepuţi, aproape sigur, cu trei bărbaţi diferiţi – în poveste nu se face nicio referire la tatăl vreunuia dintre ei . Doi dintre aceşti copii prezintă deja semne clare de retard mental sever, iar despre cel de-al treilea nu se poate spune, încă, mare lucru, datorită vârstei sale fragede. Neavând, se pare, ocazia, de a-i cunoaşte pe taţii primilor săi trei copii, capra din poveste pleacă, desigur, la club, unde, speră ea, îl va putea cunoaşte pe tatăl celui de-al patrulea. În urma sa, copii rămân sechestraţi în casă, cu interdicţii clare de a ieşi afară sau de a primi pe cineva înăuntru. Dar, spre nenorocul ei şi al nefericiţilor ei copii, toate mişcările ei sunt atent monitorizate de un fost amant, un lup dezaxat şi pedofil, care profită de îndelungata ei absenţă pentru a-i abuza, în mod josnic, fizic şi emoţional progeniturile. Anormalul îşi postează, apoi, abominabilele isprăvi, pe facebook şi Hi5 în geamurile bordeiului (engl. windows). În mod bizar, deşi, chipurile afectată de sodomizarea copiilor săi, capra consideră potrivit să dea o masă mare, un ospăţ, la care, bineînţeles, lupului pedofil îi este rezervat un loc de mare cinste. La ospăţ, lupul se înfruptă din toate bunătăţile pregătite personal de harnicele copituţe ale fostei sale iubite, dar se face mangă şi, în loc să-şi aprindă o ţigară, nu reuşeşte decât să-şi dea foc unei cămăşi. „Ajutor, ajutor, să vină pompierii”, strigă, disperat, lupul, dar, de unde dracu’ să mai apară vreunul, că îi disponibilizase Igaş pe toţi, cu o săptămână înainte. Apar, în schimb, cameramanii de la ProTV, ZeroTV, ManeaTV şi alte teveuri, care filmează în direct mistuirea lupului pedofil în flăcările iadului. Mai târziu, pe televiziunea proprie, DD promite un serial în 2000 de episoade în legătură cu „incendiul criminal din strada Caprei”, iar invitatul de onoare, un popă gras şi deosebit de nervos, lansează un ultim apel către ţară: „întoarceţi-vă odată la credinţă, pocăiţi-vă, futu-vă-n gură de sodomişti scârboşi, altfel pe toţi vă vor arde flăcările iadului, cum aţi văzut în direct pe postul nostru de televiziune, aşa să ne-ajute Dumnezeu”.

Ce-ar mai fi de adăugat la această genială descriere? Nimic altceva decât faptul că, în general, femeia-capră e o creatură iresponsabilă, o mamă mizerabilă, o soţie de coşmar, şi o amantă jalnică, dar mereu în căutarea unei „relaţii stabile”, şi mereu dezamăgită de calitatea bărbaţilor pe care are ocazia să îi întâlnească. Lucru perfect explicabil atâta vreme cât ultima relaţie „serioasă” a caprei s-a terminat brusc, după vreo trei luni, timp în care dobitocul respectiv s-a ales cu o mândreţe de coarne de cerb lopătar, de care nu se poate dezbăra nici acum.

Caprele pot fi întâlnite, în general, peste tot, de la cătunele din vârf de munte până la cluburile de fiţe din buricul târgului. Nu sunt extravagante, nu au preferinţe sofisticate, sigur, ar prefera puţină iarbă, dar, dacă aceasta lipseşte, consumă orice, chiar şi coceni de porumb. Nu au niciodată un ban în buzunar, dar au o grămadă de conturi, în general pe haifaiv, simpatie.ro, matrimoniale şi cine mai ştie unde. Speră că, într-o zi, vor întâlni, în sfârşit, bărbatul ideal, care va fi capabil să le aprecieze la adevărata valoare – care-o fi aia? – şi să răspundă cu aceeaşi monedă sentimentelor lor sincere şi profunde ... dar nu şi stabile. Din păcate – asta e soarta lor – nu reuşesc să întâlnească decât lupi flămânzi, imorali, carnivori, şi pe deasupra, şi urât mirositori.

Cu înaintarea în vârstă, aceste rumegătoare, triste în fond, încep să îmbătrânească, sânii, altădată provocatori, atârnă ca nişte curele, picioarele nu mai sunt atât de ferme, copleşite de suprasarcina indusă de un cur ca un acoperiş de pagodă, iar botul se umple de riduri adânci şi fire de păr nedorite, cu aspect căpresc. Nici lupii tineri nu se mai arată interesaţi de asemenea baborniţe, când pădurea e plină de bunăciuni cu mers săltat, astfel că, în final, caprele sfârşesc deseori într-un mariaj de convenienţă cu un fost căprar idiot, acum disponibilizat şi tăietor de frunză, asta când nu ajung direct pe masa nu-ştiu-cărui măcelar, caz în care se transformă direct într-o ştire de la ora 5.

Antizodiacul feminin: semnul şarpelui

Semnul antizodiacal al şarpelui este unul profund feminin; există, fără îndoială, şi bărbaţi-şerpi, dar, totuşi, numărul lor este semnificativ mai mic decât cel al femeilor. În afară de asta, semnul şarpelui este, din multe puncte de vedere, cel mai puternic, cu cele mai pronunţate trăsături, din tot antizodiacul. Din acest motiv, am considerat că prezentarea semnelor antizodiacale ar trebui să înceapă cu acesta.

Viaţa şarpelui nu e nici tihnită, nici fericită, dar leneşă, da. Cu excepţia câtorva momente în care face dovada uimitoare sale capacităţi de acţiune, viaţa şarpelui e de o nemaivăzută lentoare. Iar cele câteva momente în care şarpele acţionează fulgerător sunt, de fapt, clipele în care acesta ucide. Nimeni şi nimic altceva, decât această dorinţă de a ucide, nu poate determina un şarpe să se mişte altfel decât o face de obicei, adică lent, extrem de lent, insultător de lent.

Având aşa de mult timp liber la dispoziţie, şi fiind atât de leneş, şarpele este un reflexiv. De regulă, este atât de inteligent încât să-şi dea seama că nu este decât un şarpe, ceea ce îi produce, cu siguranţă, un sentiment de mândrie și autosuficiență, deoarece şerpii sunt cunoscuţi şi recunoscuţi pentru calmul lor remarcabil şi pentru sângele rece de care dau dovadă constant, în cele mai deosebite împrejurări ale vieţii. În acelaşi timp, conştientizarea statutului său îi produce un sentiment de intensă tristeţe, deoarece, dintre toate jivinele acestei planete, şerpii sunt cei care au cea mai mare dorinţă de a zbura, prin forţe proprii, deasupra munţilor şi norilor, şi cea mai mică posibilitate de a o face. Din acest motiv, probabil, şerpii sunt aşa de veninoşi, şi sufletul lor este încărcat de ură. Ei urăsc, în general, toate celelalte vieţuitoare, dar cu deosebire pe acelea care reuşesc, mulţumită darurilor cu care au fost înzestraţi, să se ridice, cu un cap sau mai multe, deasupra unei societăţi îmbâcsite de mediocritate.

Femeia-şarpe nu e, propriu-zis, un şarpe, e un om şi, ca orice om, a ieşit din pântecul unei femei, nu dintr-un ou încălzit doar de razele soarelui. Şi totuşi, şarpele a uitat complet căldura pântecului matern, preferând să-şi închipuie, mai degrabă, că aceasta nu a existat niciodată. Cu toate acestea, anumite caracteristici ale semnului îl apropie de animalul respectiv. Mai întâi faptul că, precum acesta, omul-şarpe şi-a petrecut toată copilăria într-o gaură. De regulă, familia de origine a femeii-şarpe a fost una nu doar deosebit de modestă, ci şi cu nenumărate probleme de natură etică. Acesta este, de regulă, un secret umilitor, de care, mai târziu, femeia-şarpe va prefera să nu-şi mai amintească nimic. Uneori, această dorinţă este atât de mare, încât femeia-şarpe reuşeşte nu doar să-şi renege complet originile, confecţionându-şi o ascendenţă pe cât de înaltă, pe aţat de falsă, ci chiar să şi creadă în aceasta. Niciodată, nici chiar în clipele de maximă sinceritate, femeia-şarpe nu reuşeşte să-si mai amintească acele zile lungi şi îngrozitor de triste în care, practic, nu avea ce să mănânce, şi nici abuzul emoţional şi, deseori, fizic, la care a fost supusă, ani de-a rândul, din partea fraţilor mai mari sau/şi a părinţilor. Nu, toate aceste amintiri neplăcute, imaginea sordidă a găurii din care provine se şterg, efectiv, din memoria femeii-şarpe, de îndată ce ea reuşeşte, câtuşi de puţin, să păşească pe covorul roşu al recunoaşterii sociale, încolăcită de gâtul unui bărbat cu un anumit statut social.

Principala calitate a femeii-şarpe este flexibilitatea ei înăscută. Flexibilitatea, da, mlădiere, mai puţin. Femeia-şarpe e capabilă de asemenea contorsiuni, încât cu greu, cineva care o cunoaşte ar putea admite că femeia-şarpe are, sau a avut vreodată, coloană vertebrală.

Femeia-şarpe are, de asemenea, un magnetism natural absolut remarcabil, cel mai mare dintre toate semnele antizodiacale. Femeia-şarpe îşi descoperă, de obicei întâmplător, în copilărie, această uriaşă capacitate hipnotică şi, prin exerciţii repetate, învaţă să se folosească de ea pentru a suplini absenţa aripilor proprii, care i-ar fi îngăduit, altfel, să se ridice pe cele mai înalte piscuri sociale prin propriile-i forţe.

Ca mamă sau soţie, femeia-şarpe, pur şi simplu, nu există. Despre ce maternitate ar putea fi vorba atunci când în subconştientul ei nu există decat amintirea oului încălzit doar de soare? Despre ce familie ar putea fi vorba atunci când amintirea dureroasă a umilinţelor şi mizeriilor îndurate în ceea ce a fost, cândva, familia ei, răzbate, din când în când, din străfundurile conştiinţei sale?

Ca amantă, însă, femeia-şarpe e, aparent, neîntrecută. O spune, de altfel, Baudelaire:

„Femeia lângă mine se zvârcolea sălbatec,

Asemeni unui ŞARPE zvârlit pe un jăratec,

Şi frământându-şi sânii, molatec şi barbar

Cu gura ei de fragă rosti dulceag şi rar:

- Am buze moi şi-n ele am tainica ştiinţă

De-a pierde-n orice clipă, pe-un pat, o conştiinţă.

Adorm orice durere pe sânii mei zglobii.

Bătrânii vin la mine cu zâmbet de copii.

Şi pentru-acela care mă vede-o data goală

Sunt cer, sunt soare, lună şi linişte astrală!

În voluptăţi atâta de pricepută sunt

Când pe-un bărbat în braţe îl strang şi îl frământ

Sau când îmi dărui sânii să-i muste şi să-i sugă,

Timidă sau lascivă, puternică sau slugă,

Şi-n patul care geme de-ncolăciri feline,

Toţi îngerii nevolnici s-ar pierde pentru mine!”

 

În fapt, femeia-şarpe nu e altceva decât o ucigaşă cu sânge rece, incapabilă să fie fericită sau să dăruie, la rândul ei, fericire. Tot despre ea, continuă acelaşi Baudelaire:

„Când din ciolane vlaga şi măduva mi-a stors,

Iar eu, cu lenevie spre dânsa m-am întors

Sa-i dau o sărutare de dragoste, zării

Doar un burduf cu pântec umflat de murdării!

O clipa-am-nchis ochii cuprins de-o spaimă mare,

Şi când i-am deschis iarăşi, spre zarile solare,

În locul unde monstrul, cu-o clipă mai-nainte,

Stătea-mbibat de sânge, puternic şi scârbos,

Văzui acum un maldăr de mucede-oseminte

Scoţând din ele-un sunet scrâşnit şi fioros,

Un scârţâit de tablă, strident ca o morişcă,

Pe care vântul, iarna, în nopţi pustii, o mişcă.”

Din punct de vedere fizic, femeile-şarpe sunt  rareori frumoase, şi, de cele mai multe ori, nu sunt nici măcar plăcute. De multe, de cele mai multe ori, nu inspiră altceva decât scârbă şi frică, dar, graţie imensei lor puteri hipnotice, reuşesc să-i determine pe bărbaţi nu doar să le dorească, ci, mai mult, să le divinizeze, conştienţi fiind, sau nu, de faptul că acestă pasiune morbidă nu le va aduce altceva decât necazuri, asta în cazul în care reuşesc să mai scape teferi din îmbrăţişarea femeii-şarpe. Mai cu seamă bătrânii „cu zâmbet de copii” şi „îngerii nevolnici” cad în mrejele femeii-şarpe. 

Preferinţele culinare ale femeii-şarpe sunt foarte simple. De altfel, se ştie, gusturile, inclusiv cele culinare, se formează din cea mai fragedă copilărie, sub o atentă îndrumare. Ori, de ce gusturi poate fi vorba în cazul unei fiinţe care, în copilărie nu a exersat îndelung decât înfometarea? O, da, dacă au ocazia, femeile-şarpe consumă orice, în cantităţi incomensurabile: trufe albe, omletă Le Parker Meridien, vinuri Petrus, cafea Kopi Luwak, în general orice fel de mâncare sau orice băutură pentru care trebuie să scoţi din buzunar o sumă care se scrie cu cel puţin patru cifre. Şi, da, cafeaua Kopi Luwak e o excepţie, e scumpă, dar ceea ce o face cu adevărat remarcabilă este faptul că, înainte de a fi preparată şi servită, a trecut prin pântecul unui alt animal; grozav le place femeilor-şarpe tot ceea ce a trecut deja prin pântecul unui alt animal. 

De aceea, niciodată, dar niciodată, o femeie-şarpe nu va ataca un bărbat care nu a fost, deja, înainte, sau nu este, încă, în braţele altei femei. Fiindcă, da, într-o astfel de situaţie, şi doar într-o astfel de situaţie, o femeie-şarpe poate ucide mai multe persoane dintr-o singură muşcătură. Femeile-şarpe sunt foarte grijulii cu propriul venin, ce s-ar întâmpla dacă ar muşca toată ziua, pe toată lumea?

Neavând un sistem homeotermic propriu, şerpii sunt foarte sensibili la orice tulburenţe economice sau de altă natură. Sunt atraşi irezistibil de mirosul banilor, şi de aceea, cea mai simplă metodă de a ademeni o femeie-şarpe presupune utilizarea unor parfumuri cu miros de cont bancar consistent. Şerpii nu pot supravieţui decât în proxima vecinătate a locurilor unde se învârtesc banii şi se îmbolnăvesc dacă nu pot bea apă din izvorul puterii.

Ca răspândire, vieţuiesc pe toată întinderea pământului, dar, mai ales în media. Din totalul ştirilor şi reportajelor cu şi despre femei, peste 75% se referă la femei-şarpe. Le place, evident, să locuiască în paginile revistelor de scandal, în emisiunile de televiziune, în cadrul diferitelor spectacole, în general, oriunde pot fi văzute, admirate, dorite. Sunt, în general, firi artistice. şi reuşesc, adesea, să uimească lumea prin creaţii deosebite, de un rafinament desăvârşit, în domeniul modei, al artelor spectacolului (inclusiv politic), în televiziune etc.

Fiind situaţi în vârful piramidei trofice a antizodiacului, şerpii nu au, în general, alţi duşmani, decât alţi şerpi. Şi, cum teritoriile de vânătoare ale femeii-şarpe şi ale bărbatului-şarpe sunt perfect distincte, rezultă că singurul duşman notabil al femeii-şarpe nu poate fi altul decât o altă femeie-şarpe. Într-adevăr, două femei şarpe, care nici măcar nu se cunosc, se urăsc întotdeauna, instinctiv, cu o ură sălbatică şi iraţională ... sau nu. Acesta este, probabil, motivul pentru care femeile-şarpe adoră, pur şi simplu, marochinăria din piele de şarpe.

Şarpele nu este înzestrat de la natură cu picioare şi, de aceea, atunci când nu poate folosi elegantul avion particular al ultimului său iubit, sau limuzina sa de 500.000 de euro, atunci când nu se poate deplasa nici cu taxiul şi, nici măcar cu metroul, femeia-şarpe nu are altă alegere decât aceea de a se târî. Şarpele este, de la mama-natură, o târâtoare, şi femeia-şarpe nu poate fi altfel. În acest scop, glandele ei secretă un lichid extrem de lipicios şi vag dulceag, pe care mulţi neavizaţi îl pot confunda cu siropul de frăguţe. Nici vorbă de aşa ceva, e doar un gel toxic, cu proprietăţi hebefrenice, care îl va ucide, cu siguranţă, pe orice imprudent care ar îndrăzni să lingă urmele lăsate de târâişul femeii-şarpe.

Femeile-şarpe nu au, de regulă, o longevitate prea ridicată. Compensează, întrucâtva, asta, prin faptul că supravieţuiesc tuturor iubiţilor lor. Ajunse, totuşi, la o anumită vârstă, femeile-şarpe se retrag încet-încet, într-o gaură asemenea celei în care au copilărit şi nimeni nu mai aude de ele.