duminică, 11 septembrie 2011

Feminitate creştină?!

4
După cum se cunoaşte, România este una din cele mai religioase ţări din Europa. Conform datelor recensământului din 2002, procentul ateilor (0,04%), al agnosticilor şi non-religioşilor (0,06%), precum şi al persoanelor fără o religie declarată (0,05%) sunt absolut neglijabile. De asemenea, dintre persoanele care se declară religioase, majoritatea covârşitoare se declară creştini, fie ei ortodocşi, romano- şi greco-catolici, protestanţi sau sectari aşa-zis creştini. Minorităţile musulmană, mozaică, hindusă, budistă ş.a.m.d. sunt absolut neglijabile.

În ceea ce priveşte „tăria” sentimentului religios, se presupune că aceasta este mai mare în rândul persoanelor din mediul rural, care păstrează mult mai multe ritualuri decât cei de la oraş, şi au o prezenţă mult mai bună la biserică decât aceştia. Sentimentul religios corelează, de asemenea, cu nivelul educaţiei: persoanele cu mai puţină educaţie sunt mai religioase; cu vârsta: persoanele în vârstă sunt mai religioase; cu sexul: femeile sunt mai credincioase; cu starea materială: săracii sunt mai credincioşi; cu zona geografică: moldovenii şi, în general, cei din zonele mai puţin dezvoltate sunt mai religioşi decât cei din zonele cu o activitate economică mai intensă. Acestea sunt, mai degrabă, percepţii comune decât rezultatul unui studiu cu adevărat ştiinţific, deoarece nu cred că există un instrument adecvat de măsurare a „tăriei” sentimentului religios. Sunt şi opinii contrare, de exemplu acest studiu pretinde că, dimpotrivă, persoanele mai educate sunt mai religioase decât celelalte.

Femeile sunt mai religioase decât bărbaţii? Da, din păcate, aşa se cam văd lucrurile. Femeile sunt văzute, de asemenea, ca „păstrătoarele” şi „transmiţătoarele” spiritului şi sentimentului religios, şi nu bărbaţii. Acest lucru este firesc şi are legătură cu rolul predominant pe care îl au mamele în creşterea şi educarea copiilor, mai cu seamă în copilăria mică, atunci când este inculcat, sau nu, sentimentul religios.

Oricum ar fi, majoritatea covârşitoare a femeilor din România se consideră creştine şi recunosc autoritatea morală a Bibliei.

Există, în special pe internet, nenumărate surse de „spiritualitate creştină”. Majoritatea sunt realizate de persoane cu probleme mentale mai mult decât evidente, cu frustrări profunde, cu refulări dramatice, etc. Când nimeresc, din întâmplare, pe un astfel de site, mă retrag repede. Sunt, însă, şi situri, bloguri zis creştine, dar mai respirabile, realizate de oameni al căror simţ critic nu a fost în totalitate anhilat de absurditatea unor percepte antiumane, al căror creier nu a fost spălat în totalitate. Un astfel de site este şi cel numit Semnele Timpului.

Am găsit, pe acest site, o referinţă cu privire la încercarea unei femei de a se supune, în mod voluntar, „decalogului biblic al feminităţii”, între ale cărui porunci s-ar regăsi următoarele:
1. supunerea faţă de soţ în toate lucrurile,
2. devotamentul faţă de datoriile casei,
3. maternitatea,
4. vestimentaţia modestă,
5. acoperirea capului în timpul rugăciunii,
6. interdicţia de a-şi tunde părul,
7. interdicţia de a-i învăţa pe alţii în cadrul bisericii,
8. interdicţia de a bârfi
9. interdicţia de a avea autoritate asupra unui bărbat.
Ok. Dintr-o lectură, chiar neglijentă, a acestor precepte, e clar că Biblia ne învaţă doar că femeile sunt nişte creaturi de mâna a doua, dacă nu chiar a treia, mai degrabă tolerate, într-o lume a bărbaţilor, decât recunoscute ca parteneri egali. Nu e de mirare, aşadar, că tocmai în societăţile cele mai „religioase” se produc şi cele mai multe abuzuri asupra femeii şi familiei, în general.

Am spus „familie”? Ia să vedem ce spune Sf. Apostol Pavel despre aşa ceva (1 Corinteni : 7):
Cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie.
Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. (...)
Celor neînsuraţi şi văduvelor le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine.
Dar, dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească; pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă.
Aha! Deci unicul motiv pentru care oamenii ar trebui să se căsătoarească ar fi acela de a nu „curvi” sau/şi de a nu „arde”. Mda ...

Bine, nici Iisus n-a fost prea însurat. Că a mai (prea)curvit, asta e altceva. Oricum, Iisus merge mai departe cu lecţia lui Pavel, el recomandă chiar destrămarea familiilor, în scopuri „sfinte”, sau de „mântuire”, bineînţeles:
Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică. (Corinteni, 19, 29)
Sau:
Isus a răspuns: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde pentru Mine şi pentru Evanghelie
şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică. (Marcu, 10, 29-30)
În ceea ce priveşte statutul femeii în Biblie, trecând peste faptul că ea, femeia a fost „zămislită” din „coasta lui Adam” ... mai bine nu.


Nu ştiu şi nu mă interesează cine a născocit scrierea aia numită Biblie, dar, cu siguranţă, după toate canoanele medicale contemporane, o astfel de persoană ar fi internată, fără întârziere, într-un ospiciu. Desconsiderarea femeii în această carte atinge cote inimaginabile, ea poate fi siluită, exploatată, vândută, ucisă, aproape după pofta inimii. În Biblie, femeia nu poate, practic să facă nimic, ea trebuie să rămână „supusă”, indiferent la ce tratament ar fi supusă.

Asta e situaţia în creştinism, şi nici în alte religii nu e mai bine. Deschidem televizorul şi auzim zilnic ştiri despre statutul femeii în islamism, şi ne mirăm, pe bună dreptate: cum e posibil aşa ceva? În societatea islamică, femeia e nimic, absolut nimic, până şi un câine se bucură de mai multe privilegii. În hinduism, la fel, şi în nenumărate alte religii. Dar, acum vorbim de creştinism.

Este meritul societăţilor occidentale, şi, bineînţeles, al femeilor din aceste societăţi, că nu au permis decăderea morală până la limitele la care ar putea fi interpretate textele „sfinte”. Este meritul filosofiilor atee, al iluminismului, şi al curentelor care i-au urmat, că au trezit un sâmbure de conştiinţă umanistă în minţile îmbolnăvite de doctrina misticismului.

Iisus a venit pe lume pentru a „răscumpăra” păcatele cuiva? Poate, nu mă pronunţ. Dar, acel cineva nu a fost, cu siguranţă, o femeie. 

De aceea, a fi femeie şi a fi creştină, e o contradicţie în termeni. Creştinismul şi feminitatea se exclud reciproc. Sau, poate nu e o contradicţie, e o ecuaţie, ceva în genul feminitate + religiozitate = masochism. Dar, fraţilor, masochismul e o boală! Nimeni, niciun om normal nu doreşte să fie batjocorit, umilit, violat, vândut, ucis cu pietre, şi aşa mai departe, ori creştinismul tocmai asta preconizează!

În concluzie: preceptele biblice sunt arbitrare, imorale, inumane şi imposibil de aplicat, în ceea ce priveşte femeia. De fapt, nu doar în ceea ce priveşte femeia, ci în general. Dar, în ceea ce priveşte femeia, încă şi mai mult.

De aceea – socotesc eu – cea dintâi datorie a unei mame este aceea de a-şi feri copilul, în special dacă este fată, de otrava acestor aşa-zise precepte. Femeile, bărbaţii, oamenii în general, se nasc liberi şi fără niciun fel de „datorii” vizavi de nu-ştiu-ce măr, şi alte bazaconii de tipul ăsta. Se nasc liberi, dar, de cele mai multe ori, involuează, sub influenţa celor mai nocive modele cu putinţă. Încetul cu încetul, ideea libertăţii, care e înăscută în psihicul uman, e înlocuită cu tot felul de cretinisme de care copilul, despre care se presupune că nu are o conştiinţă prea dezvoltată, s-ar ruşina, poate, dar omul matur, nu.

Nu credeţi? Uite, luaţi şapte sau zece copii de trei, patru sau cinci ani, şi puneţi-i împreună, veţi vedea că, în timp foarte scurt, vor găsi o cale de comunicare şi se vor juca în mod minunat împreună. Nu va conta nici faptul că unul e român, altul neamţ, altul ţigan şi altul mai ştiu ceu ce, nici că unul e „creştin”, altul „iudaist”, unul „musulman” şi altul „fără religie”. Nici măcar faptul că unul are un defect fizic sau intelectual destul de pronunţat, mai pe româneşte că e „handicapat”, nu-i va îndepărta pe unul de altul. Ce facem, în schimb, noi, maturii? Ha, ha, ne-am mânca unul pe altul, nu doar când suntem aşa de diferiţi, ci chiar şi atunci când suntem fraţi. Mai ales atunci. De ce? Din cauza „educaţiei”, fireşte. Din care cea religioasă este, desigur, foarte importantă ....

Când femeile unei ţări se simt, într-o proporţie covârşitoare, „religioase”, vitorul acelei ţări e pecetluit. Lăsaţi prostiile, fetelor, începeţi să trăiţi! Şi daţi-le voie copiilor voştri să facă la fel!

joi, 8 septembrie 2011

O zi altfel

2
Să presupunem că am luat contact cu o civilizaţie extraterestră, mult mai avansată, din toate punctele de vedere. Iar trimisul lor ne-ar transmite nouă, pământenilor, un mesaj cam în genul ăsta:
V-am studiat, în tăcere, vreme destul de îndelungată, şi am ajuns la concluzia că voi, pământenii, sunteţi o specie extrem de înapoiată şi, pe de-asupra, sunteţi măcinaţi de tot felul de vicii şi boli pe care le-aţi putea răspândi în toată confederaţia noastră intergalactică, în caz că am dezvolta un contact mai strâns. De aceea, credem că vom fi nevoiţi să vă distrugem.
Pe de altă parte, aveţi o capacitate extraordinară de a vă adapta, de a învăţa, şi de a evolua, ceea ce poate fi extrem de util şi benefic pentru toţi. De aceea, nu excludem nici varianta unei coexistenţe paşnice şi reciproc avantajoase. Voi alegeţi, iată ce aveţi de făcut: din câte am văzut, fiecare dintre voi are un viciu, o dependenţă sau o altă problemă de altă natură, o problemă care îi afectează, în mod evident, calitatea vieţii, dar la care nu poate renunţa. Sau nu vrea. Sau nu ştie. Unii sunt mânioşi, şi mânia le scurtează viaţa şi îi face să ia decizii greşite, alţii nu se pot hotărî, şi asta îi face să piardă oportunităţi importante, unii se trezesc prea târziu, şi de asta nu pot admira răsăritul soarelui, alţii nu pot adormi, şi asta îi oboseşte şi îi face neproductivi. Sunt mulţi care invidiază, iar asta îi împiedică să se concentreze asupra potenţialului propriu, unii sunt foarte grăbiţi, iar asta îi face să piardă foarte mult timp.Şi aşa mai departe. Mă rog, fiecare pământean are un viciu de acest fel, un defect, majoritatea au cu sutele, dar unul e, desigur, cel mai mare, cu consecinţele cele mai importante. Voi, pământenii, trebuie să faceţi următoarele: să vă identificaţi singuri propriul defect şi, apoi, o zi, să renunţaţi la el. Dacă sunteţi, de regulă, mânioşi, să fiţi, pentru o zi, extrem de calmi şi binevoitori, dacă invidiaţi, să iubiţi şi să ajutaţi, dacă nu puteţi dormi, să dormiţi, dacă vă e greu, să vă fie uşor, dacă nu puteţi, să puteţi, şi aşa mai departe. Asta trebuie să faceţi, şi numai o zi! Pe urmă, faceţi ce vreţi. Mai e ceva: vor fi, fireşte, şi dintre cei care nu vor dori, sau nu vor putea, sau nu vor şti. Vor fi dintre acei care nu vor renunţa, sub nicio formă, la viciul lor. Dar, e important ca o majoritate să facă, totuşi, asta. Să renunţe, pentru o zi, la cel mai important viciu.
Încă o dată: dacă majoritatea, adică jumătate plus unu dintre oameni fac asta, planeta este salvată. Dacă, însă, asta nu se întâmplă, dacă jumătate sau mai mulţi dintre oameni rămân, pe vecie, prizonierii viciilor, ai limitărilor de orice fel, ai unui caracter imperfect, atunci planeta e pierdută. Va fi distrusă, şi odată cu asta, vor pieri şi cei care vor fi reuşit să treacă proba.
Ei bine, tu ce ai face? Ai renunţa, pentru o zi, la cel mai puternic viciu al tău pentru a pune umărul la salvarea planetei, sau nu?



Şi, în caz că ai răspuns „da” la prima întrebare, ce te împiedică să faci asta chiar acum?

O zi bună să ai!

Cum să vrei totul şi să nu ai nimic - o alternativă mai simplă

0
Mi s-a părut interesant acest articol despre psihologia poporului român.

Spun unii că am fi unul din cele mai nefericite popoare de pe planetă, şi cred că aşa este. Eu sunt puţin diferită, dar, uitându-mă în jurul meu văd foarte multă nefericire. Care sunt motivele acestei nefericiri?

Unii sunt nefericiţi din cauza problemelor financiare, alţii din cauza relaţiilor proaste. O altă categorie are probleme de sănătate, iar alţii suferă din cauza perspectivelor proaste, a absenţei „oricărui viitor”.

Nimic mai fals! Adică?

Adică, avem probleme fiindcă suntem nefericiţi, şi nu invers. Nefericirea e doar un gând, nimic mai mult. Un gând pe care putem să-l controlăm cum vrem ... dacă vrem.

Pe de altă parte, acţiunile noastre sunt determinate de gândurile noastre. Dacă avem gânduri proaste, vom acţiona prost, iar asta va întări gândurile noastre proaste.

Fericirea e o stare specială, deosebită. Ea are caracteristici fizice: masă – e uşoară, extrem de uşoară, „pluteşte”; temperatură – e caldă, dar nu excesiv, e o căldură foarte plăcută; dimensiuni – e uriaşă, de nemărat; culoare – e, în primul rând, luminoasă, strălucitoare, dar nu orbitoare, albă sau galbenă, etc. Are, de asemenea, caracteristici spirituale: fericirea nu e „chioară”, precum dragostea, dimpotrivă, e o stare de hiperconştienţă. Dar, fericirea e rară, şi trebuie o anumită educaţie pentru a o atinge; eu cred că majoritatea oamenilor, de fapt, nici nu au atins vreodată această stare, pentru că, ori de câte ori vorbesc cu cineva despre experienţele mele în legătură cu fericirea, sunt privită puţintel cam chirâş. Fiind necunoscută pentru cei mai mulţi, aceştia confundă fericirea cu orice altceva, cum ar fi: moleşeala de după o masă copioasă, satisfacţia de după o partidă de sex de calitate, bucuria câştigării unui concurs, sau, pur şi simplu, infatuarea percepută ca împăcare cu sine, şi aşa mai departe. În mod clar, niciuna din aceste stări nu este fericire, dar, pe de altă parte, oricare dintre ele este diferită de nefericire şi preferabilă ei.

Preferabilă?! Haida-de, aşa credem noi, spunem că nu vrem să suferim, să fim nefericiţi, dar, în realitate, facem tot ce putem pentru a ne otrăvi viaţa, pentru a suferi cât mai mult. Probabil că asta vrem, în subconştient. Să suferim, să fim nefericite, să fim deprimate!

Patru decenii ne-au trebuit pentru a deveni de două ori mai depresive! Mult, mult prea mult. Se vede că nu ştim ce să facem pentru asta.

Să ne dorim totul? E o idee ... Dar trebuie să ai imaginaţie bogată. De unde să-mi doresc eu un elefant roz, dacă eu nu pot să-mi imaginez aşa ceva? Trebuie multă inteligenţă pentru asta, nu credeţi? E adevărat, femeile inteligente se deprimă mult mai uşor. Noi, astea, mai proaste, ce facem?

Eu vă ofer o metodă absolut infailibilă, şi extrem de facilă. Funcţionează perfect, şi nu trebuie să fiţi vreun Einstein cu fustă, nu, puteţi fi proasta satului, proasta-proastelor, funcţionează impecabil, fără greş. Este vorba de ură, învăţaţaţi să vă umpleţi sufletul de ură!

Da, de pe cine să urâţi?

La modul ideal, veţi ajunge să urâţi pe toată lumea, şi, în primul rând, propria persoană. Dar, asta e greu dintr-o dată. Trebuie să-ncepeţi de undeva. De unde?

Pentru început, faceţi ca toată lumea: urâţi-i pe cei care vă fac rău, sau pe cei care nu vă fac bine. E foarte uşor, dar şi efectele sunt minore. Cam toată lumea face asta, şi, bineînţeles, nu-i mare lucru. De obicei, nu vom reuşi să fim foarte nefericite atâta timp vom urî doar pe cei vrednici de ură. Nu uitaţi, trebuie să ajungeţi să-i urâţi pe toţi. Trebuie să mergeţi mai departe.

Mai departe: surprindeţi-vă prietenii cu farse de prost-gust, adresaţi-le vorbe grosolane, mitocăneşti, bârfiţi-i, veţi vedea că vor începe să vă urască, şi atunci vă va fi foarte uşor să-i urâţi. Faceţi acelaşi lucru şi cu necunoscuţii.

Şi dacă aceştia, prietenii, vor refuza să vă urască, în ciuda tuturor farselor dumneavoastră? Ei, atunci înseamnă că se simt superiori, că vă sfidează, urâţi-i pentru asta!
 
Repetăm, ca să nu uităm: faceţi rău oricui, oricând! Şi nu uitaţi să-i urâţi pe toţi cei cărora le faceţi rău!

Binele nu există, binele e o prostie! Urâţi-i din tot sufletul, pe cei care vă fac bine! De fapt, ce bine vă fac? Credeţi că pe ei îi intereseazăde binele dumneavoastră? Aiurea! Pe ei îi interesează, de fapt, să-şi hrănească orgoliul. Ceva în genul: sunt marele doctor X şi am mai salvat pe cineva de la moarte. O femeie care a încercat să se sinucidă ingerând un tub întreg de somnifere. Ce grozav sunt! Când vă treziţi, spuneţi-i câteva „de dulce”, să vă ţină minte. Dacă vă trimite la balamuc, cu atât mai bine, acolo puteţi dobândi un rafinament deosebit în exersarea sentimentului de ură.

Când aţi învăţat să-i urâţi pe toţi cei care vă fac rău, pe toţi cei cărora le faceţi dumneavoastră rău, pe cei care vă fac bine, pe cei care nu vă fac, pur şi simplu, nimic, pe cei pe care îi cunoaşteţi, dar şi pe cei pe care nu îi cunoaşteţi, atunci sunteţi, deja, foarte-foarte aproape de a vă urî pe dumneavoastră însevă. Sau deja o faceţi? Eu cred că da.
Şi, dacă aţi reuşit să faceţi asta, sigur sunteţi o depresivă.

luni, 5 septembrie 2011

Suferinţa ne face mai buni?

2
Eu nu cred asta. Eu nu cred că suferinţa e bună şi nu cred că ne face mai buni. Şi, în mod clar, suferinţa nu este plăcută.


Eu cred că această idee absurdă nu e doar un mit romantic, ci şi o chestie de propagandă politică. Vă facem să suferiţi, dar veţi fi mai buni, deci vă facem un bine.

Spuneam că suferinţa nu este plăcută? Ba da, este. Suferinţa altora poate fi foarte plăcută.

De ce? De ce ne place suferinţa altora? Sau: când ne place suferinţa altora?

Atunci când suferim şi noi. Când noi înşine nu suferim, nu vrem să sufere nici alţii. Dar, când suferim, când urlăm de durere, ne dorim, poate, ca toţi să sufere după cum suferim şi noi.

Nu, suferinţa nu ne face, cu siguranţă, mai buni. Ne poate face mai conştienţi, mai receptivi, dar nu mai buni. Ni se poate întâmpla, de exemplu, să avem un accident minor şi să ajungem în spital, iar acolo să întâlnim oameni cu suferinţe majore, pe care să dorim să-i ajutăm ... şi chiar să-i ajutăm. Am devenit mai buni? Nu ştiu, poate mai receptivi, mai atenţi, mai conştienţi. Suntem la fel ca înainte, numai că atunci nu vedeam suferinţa, ea era acolo, dar noi n-o vedeam.

Acesta e, însă, un caz fericit. De regulă, suferinţa ne face mai răi. Mai ales, atunci când e definitivă.

Dar, oare, suferinţa e inevitabilă? Eu cred că nu. Mi-a fost necesară multă suferinţă pentru a înţelege asta. Mai de mult, confundam suferinţa cu durerea. Ei bine, nu sunt acelaşi lucru. Cineva, sau ceva, poate să-ţi producă durere, oricine sau orice poate s-o facă, dar cu suferinţa e altceva, e o alegere.

Când eşti trădată – cine nu a fost trădată, măcar o dată? – simţi, desigur, durere, dar nu neapărat şi suferinţă. Uneori te poţi simţi eliberată sau chiar ... aproape fericită. Nu e ciudat? Să te doară, dar să fii fericită?

Eu am ales să elimin suferinţa ... şi e bine aşa. Deşi, unii sunt de părere că sunt cam nesimţită ... sau ... nu-ştiu-cum. O spun în spatele meu, uneori chiar în faţă. Mă doare, dar nu sufăr. Sper doar să le treacă mânia, uneori se întâmplă, alteori nu.

Mânia şi suferinţa sunt cam acelaşi lucru. Când cineva e mânios, eu ştiu că suferă. De multe ori mă doare, dar nu sufăr.

Nu-i chiar uşor să renunţi la suferinţa proprie, mai ales atunci când te-ai deprins cu ea. În primele zile e aşa ... cred că e ca atunci când te laşi de fumat. Dar, apoi e foarte bine.

Voi nu vreţi să renunţaţi la suferinţă? Pentru că eu, oricât aş vrea, nu pot să renunţ decât la propria mea suferinţă, nicidecum la a voastră. Ce ziceţi, încercaţi?

duminică, 4 septembrie 2011

Ăsta da, examen de maturitate

0