Cum să vrei totul şi să nu ai nimic - o alternativă mai simplă

Mi s-a părut interesant acest articol despre psihologia poporului român.

Spun unii că am fi unul din cele mai nefericite popoare de pe planetă, şi cred că aşa este. Eu sunt puţin diferită, dar, uitându-mă în jurul meu văd foarte multă nefericire. Care sunt motivele acestei nefericiri?

Unii sunt nefericiţi din cauza problemelor financiare, alţii din cauza relaţiilor proaste. O altă categorie are probleme de sănătate, iar alţii suferă din cauza perspectivelor proaste, a absenţei „oricărui viitor”.

Nimic mai fals! Adică?

Adică, avem probleme fiindcă suntem nefericiţi, şi nu invers. Nefericirea e doar un gând, nimic mai mult. Un gând pe care putem să-l controlăm cum vrem ... dacă vrem.

Pe de altă parte, acţiunile noastre sunt determinate de gândurile noastre. Dacă avem gânduri proaste, vom acţiona prost, iar asta va întări gândurile noastre proaste.

Fericirea e o stare specială, deosebită. Ea are caracteristici fizice: masă – e uşoară, extrem de uşoară, „pluteşte”; temperatură – e caldă, dar nu excesiv, e o căldură foarte plăcută; dimensiuni – e uriaşă, de nemărat; culoare – e, în primul rând, luminoasă, strălucitoare, dar nu orbitoare, albă sau galbenă, etc. Are, de asemenea, caracteristici spirituale: fericirea nu e „chioară”, precum dragostea, dimpotrivă, e o stare de hiperconştienţă. Dar, fericirea e rară, şi trebuie o anumită educaţie pentru a o atinge; eu cred că majoritatea oamenilor, de fapt, nici nu au atins vreodată această stare, pentru că, ori de câte ori vorbesc cu cineva despre experienţele mele în legătură cu fericirea, sunt privită puţintel cam chirâş. Fiind necunoscută pentru cei mai mulţi, aceştia confundă fericirea cu orice altceva, cum ar fi: moleşeala de după o masă copioasă, satisfacţia de după o partidă de sex de calitate, bucuria câştigării unui concurs, sau, pur şi simplu, infatuarea percepută ca împăcare cu sine, şi aşa mai departe. În mod clar, niciuna din aceste stări nu este fericire, dar, pe de altă parte, oricare dintre ele este diferită de nefericire şi preferabilă ei.

Preferabilă?! Haida-de, aşa credem noi, spunem că nu vrem să suferim, să fim nefericiţi, dar, în realitate, facem tot ce putem pentru a ne otrăvi viaţa, pentru a suferi cât mai mult. Probabil că asta vrem, în subconştient. Să suferim, să fim nefericite, să fim deprimate!

Patru decenii ne-au trebuit pentru a deveni de două ori mai depresive! Mult, mult prea mult. Se vede că nu ştim ce să facem pentru asta.

Să ne dorim totul? E o idee ... Dar trebuie să ai imaginaţie bogată. De unde să-mi doresc eu un elefant roz, dacă eu nu pot să-mi imaginez aşa ceva? Trebuie multă inteligenţă pentru asta, nu credeţi? E adevărat, femeile inteligente se deprimă mult mai uşor. Noi, astea, mai proaste, ce facem?

Eu vă ofer o metodă absolut infailibilă, şi extrem de facilă. Funcţionează perfect, şi nu trebuie să fiţi vreun Einstein cu fustă, nu, puteţi fi proasta satului, proasta-proastelor, funcţionează impecabil, fără greş. Este vorba de ură, învăţaţaţi să vă umpleţi sufletul de ură!

Da, de pe cine să urâţi?

La modul ideal, veţi ajunge să urâţi pe toată lumea, şi, în primul rând, propria persoană. Dar, asta e greu dintr-o dată. Trebuie să-ncepeţi de undeva. De unde?

Pentru început, faceţi ca toată lumea: urâţi-i pe cei care vă fac rău, sau pe cei care nu vă fac bine. E foarte uşor, dar şi efectele sunt minore. Cam toată lumea face asta, şi, bineînţeles, nu-i mare lucru. De obicei, nu vom reuşi să fim foarte nefericite atâta timp vom urî doar pe cei vrednici de ură. Nu uitaţi, trebuie să ajungeţi să-i urâţi pe toţi. Trebuie să mergeţi mai departe.

Mai departe: surprindeţi-vă prietenii cu farse de prost-gust, adresaţi-le vorbe grosolane, mitocăneşti, bârfiţi-i, veţi vedea că vor începe să vă urască, şi atunci vă va fi foarte uşor să-i urâţi. Faceţi acelaşi lucru şi cu necunoscuţii.

Şi dacă aceştia, prietenii, vor refuza să vă urască, în ciuda tuturor farselor dumneavoastră? Ei, atunci înseamnă că se simt superiori, că vă sfidează, urâţi-i pentru asta!

 

Repetăm, ca să nu uităm: faceţi rău oricui, oricând! Şi nu uitaţi să-i urâţi pe toţi cei cărora le faceţi rău!

Binele nu există, binele e o prostie! Urâţi-i din tot sufletul, pe cei care vă fac bine! De fapt, ce bine vă fac? Credeţi că pe ei îi intereseazăde binele dumneavoastră? Aiurea! Pe ei îi interesează, de fapt, să-şi hrănească orgoliul. Ceva în genul: sunt marele doctor X şi am mai salvat pe cineva de la moarte. O femeie care a încercat să se sinucidă ingerând un tub întreg de somnifere. Ce grozav sunt! Când vă treziţi, spuneţi-i câteva „de dulce”, să vă ţină minte. Dacă vă trimite la balamuc, cu atât mai bine, acolo puteţi dobândi un rafinament deosebit în exersarea sentimentului de ură.

Când aţi învăţat să-i urâţi pe toţi cei care vă fac rău, pe toţi cei cărora le faceţi dumneavoastră rău, pe cei care vă fac bine, pe cei care nu vă fac, pur şi simplu, nimic, pe cei pe care îi cunoaşteţi, dar şi pe cei pe care nu îi cunoaşteţi, atunci sunteţi, deja, foarte-foarte aproape de a vă urî pe dumneavoastră însevă. Sau deja o faceţi? Eu cred că da.

Şi, dacă aţi reuşit să faceţi asta, sigur sunteţi o depresivă.