marți, 21 iunie 2011

Secretele unei profesoare (1): prima experienţă

2
Terminasem facultatea şi urma să încep masterul, când am primit o propunere:
- Nu vrei să predai nişte ore?
Bun, eu sunt o persoană care nu are nicio problemă să refuze, atunci când e cazul. Aşa am fost dintotdeauna. Şi, în plus, nu aveam nicio obligaţie faţă de cel care îmi făcuse propunerea, aş fi putut foarte uşor să spun „nu”. Ştiam că, fireşte, că dacă voi accepta, voi rezolva, de fapt, o problemă a persoanei în cauză, nu o problemă proprie, şi ştiam, de asemenea, că propunerea ar fi putut fi făcută, la fel de bine, oricărei alte studente – poate şi fusese făcută, n-am de unde să ştiu – dar eu fusesem „favorizată”, dar lucrurile astea nu mă impresionau. Era vorba de 8 ore libere din catedra unei profesoare care urma să revină la şcoală în al doilea semestru. Am reflectat o clipă şi am spus, simplu, „da”. Am acceptat. M-am gândit: e o experienţă. Şi aşa a şi fost. 

Aşa am ajuns să fiu, pentru trei trei luni, profesoară.

Şcoala la care urma să predau era hăt-departe, undeva într-un fel de suburbie. O oră – o oră jumătate de mers, cu două tramvaie şi puţin pe jos, de la mine de-acasă. Exact în celălalt capăt al oraşului. Şi ... era vorba de o şcoală foarte bine-cunoscută, dar şi foarte bine văzută. Un liceu industrial, de fapt un grup şcolar, care aparţinuse, pe vremuri, nu ştiu cărui mamut industrial comunist şi care, acum, se transformase, acum, el însuşi într-o uzină: profesori, cred, peste două sute, liceu, profesională, şcoală de maiştri, FR, avea de toate, Dumnezeu ştie ce mai era pe-acolo.

Liceul, construcţia, era foarte urâtă, de fapt, zona era foarte urâtă. Un fel de cimitir industrial, cu ceva firme de nu-ştiu-ce prin spaţiile recuperate de la fosta uzină socialistă, ceva depozite, dar şi clădiri abandonate, devalizate. Era, pe-acolo, şi un fost cămin, sau ce-o fi fost, cred că aparţinuse, cândva uzinei, dar acum îmi făcea impresia unui craniu, iar locurile unde cândva, fuseseră, ferestrele. Mi se păreau nişte imenşi ochi orbi. Pentru că geamurile fuseseră de mult distruse, furate, cu tot cu tocărie, cu tot, iar, în prezent clădirea era folosită doar de ceva câini vagabonzi care, oricum, erau la tot pasul.

Nici înăuntru clădirea nu era deloc ospitalieră. O clădire tipică epocii de industrializare, lipsită de personalitate ... mă rog, nu sunt prea multe de spus.

Pentru început, am discutat cu directorul şcolii. Sincer, prima impresie a fost aceea că mă aflu în faţa unui mafiot ... şi cred că nici nu m-am înşelat prea mult. Un ins la vreo 45-50 de ani, bronzat, scund, nu cred să fi avut mai mult de 1,65, gras, fără a fi mătăhălos, îmbrăcat destul de ciudat, oarecum elegant, dar de o eleganţă vulgară şi respingătoare şi care, pe deasupra, fuma ţigări slim. Cu o amabilitate absentă, mi-a trântit câteva bla-blauri de bun-venit, mi-a spus că pot apela la dânsul în orice problemă, că îmi urează succes cu toate că ştie că mă voi descurca foarte bine, şi-aşa mai departe. Nu cred că discuţia a durat mai mult de trei minute, după care m-a pasat uneia dintre secretare. Într-un cuvânt, din tot discursul, singura informaţie cu adevărat utilă a fost aceea cu privire la încadrare: aveam toate orele la profesională.

Prima mea oră, ca profesoară, a fost, însă, o experienţă ... nu, nu o experienţă, un şoc! Era vorba de o clasă de anul II (sau clasa a X-a, dacă preferaţi). Am intrat şi am încercat să salut. Ce să saluţi? Pe cine? Elevii şi elevele, deopotrivă, au început să urle, să bată în bănci, să facă o gălăgie de neimaginat. Am aşteptat, răbdătoare, cred, un minut – două, gândindu-mă ce e în neregulă şi de ce se poartă elevii astfel. Ce au? Ce vor? Nu, nu puteam să cred că ăsta e un comportament normal, obişnuit, nu, voiau ceva. Dar ce?

Nu, nu ştiu cum mi-a venit asta. Am primit, aşa, o „iluminare”: behaviourismul, aici se aplică behaviourismul. Ăsta nu e un comportament natural, e un comportament învăţat. Aşa au fost ei învăţaţi să se poarte! O nu, nu direct, nu le spusese nimeni să se poarte aşa, dar experimentaseră îndelung un astfel de comportament şi îl interiorizaseră. În esenţă, behaviouriştii asta susţin: că, dacă după un gest, o acţiune, urmează o recompensă, o consecinţă plăcută, atunci acel comportament se va repeta şi, în timp, ar putea deveni o „a doua natură”. Reflex condiţional pavlovian tipic.

Bun, dar ce „recompensă” poate urma după un astfel de comportament? Un strigăt al profesorului, o ameninţare cu corijenţa, poate chiar o palmă. Aceasta e „recompensa”. Şi, odată primită, ea va determina repetarea comportamentului etc. Am gândit: orice, dar să nu mă enervez. Orice, dar să nu strig. Pentru că ei exact asta vor. Şi, dacă le fac pe plac, pierd. Pierd definitiv.

Am luat o foaie de hârtie şi am scris, cu foarte mare febrilitate, câteva cuvinte. Ştiam că trebuie să fac asta foarte repede, pentru că, altfel, ar fi în stare să-mi smulgă foaia din faţă, pentru a mă provoca, pentru a mă enerva, pentru a mă face să strig.

Am scris, aşadar, doar atât: „Aţi câştigat. Dacă asta aţi vrut, aţi câştigat. Nu veţi mai face orele de ... cu mine, le veţi face cu altcineva. Şi, da, nu sunt supărată, dar nu pot lucra aşa, îmi pare rău.” Am lăsat foaia pe prima bancă şi am ieşit din clasă. M-am dus în cancelarie şi am aşteptat.

Am aşteptat ... nu ştiu cât am aşteptat. Vreo zece minute, dar teribil de lungi. Ştiam că urma să fiu rugată să revin în clasă. În cazul în care acest lucru nu se întâmpla, eram decisă să renunţ. În privinţa asta nu aveam nicio îndoială.

În sfârşit, a venit o elevă după mine.

Am intrat în clasă şi le-am spus, cred, ceva la care ei nu se aşteptau deloc. O poveste. Ceva în genul ăsta:
În vremurile de demult, un mare călugăr, înaintat în smerenie şi cu multă ştiinţă de carte, a făcut o călătorie lungă. Ajungând el într-un sat şi căutând un sălaş pentru noapte, a ajuns în casa unui bătrân analfabet, singurul care a dorit să le deschidă uşa. Foarte-foarte bucuros, omul i-a întins sfântului o masă îmbelşugată, cu toate bunătăţile pe care le avea în casă. Dar, înainte de masă, şi călugărul, şi gazda lui, au purces să se roage. Şi bătrânul se ruga cam aşa:
- Binecuvântează, Doamne, bucatele astea şi băuturile astea! Şi, binecuvântează, Doamne, prunii din livadă, că uite de licoare au dat, foc, nu alta. Şi, Doamne, când ţi-o veni şi dumitale, cun ne mai vine, nouă, bărbaţilor, chef să tragi la măsea, sau, aşa, înainte de masă, să vii la mine, Doamne, că dacă nu te-oi omeni eu cu otravă din asta, din care beau şi eu, şi i-am dat şi preacinstitului, să nu zici! Pălincă cum fac eu, şapte sate nu găseşti, când o dai pe gât te arde până-n cur. Numai să ţii bună măsura, că dacă bei un pahar în plus, mangă te faci, cum mi s-a-ntâmplat şi mie mai săptămâna trecută. Şi de ţi-o fi foame, Doamne, să vii la mine la masă, să vezi aici îndopăciune şi ghiftuială, cum nici la boieri n-ai să afli. Ce sarmale cel puţin, Doamne, înecate în grăsime, şi cu toate mirodeniile, cum face nevastă-mea, nu cred să mai afli pe undeva. Degetele ţi le lingi, nu alta, şi după ce bagi o oală, de poţi prinde puricu’ pe burtă, mai ceri una! Că toţi de i-am avut la masă, aşa au făcut.
- Măi omule, da’ ţie nu ţi-e ruşine să spui astfel de vorbe? l-a întrebat, supărat, călugărul. Păi, ce, Dumnezeu e beţivan, ca tine, sau „se linge pe degete”? Chiar nu ai pic de ruşine şi socotinţă?
- Păi ... eu nu ştiu carte ... şi, iacă, mă rog cum ştiu, că nimeni nu mi-o fost tălmaci.
- Ei, dacă-aşa-i, las că te-oi învăţa eu.
Şi l-a învăţat. L-a învăţat, încă, foarte frumos, astfel că acum omul se ruga exact ca la carte, fără să mai scape vreo necuviinţă.
Plin de aleasă mulţumire pentru această lucrare sufletească şi cu sufletul uşor ca un fulg, călugărul merse la culcare. Dar nu apucă să spună prea multe cuvinte din rugăciunea de dinainte de culcare, şi-o durere ascuţită, un cuţit încins îi străpunse pieptul şi călugărul pricepu că sosiseră ultimile lui clipe. Cerul se deschise şi auzi vocea lui Dumnezeu:
- Să arzi în focul iadului, blestematule!
- Dar, Doamne, ce păcate grele am avut în viaţa asta, de aşa greu mă osândeşti?
- Mai înainte ai împins un om la necredinţă.
- Vai de mine, dar eu n-am făcut asta niciodată! Pe cine am împins eu la necredinţă?
- Pe bătrânul care ţi-a deschis, cu bucurie şi bună-credinţă, uşa casei, cel care ţi-a dat adăpost şi te-a ospătat.
- Dar, Doamne, tot ceea ce am făcut a fost să-l învăţ să se roage cuviincios, fiindcă nu ştia, şi de-aia rugăciunile lui semănau mai mult cu nişte batjocuri.
- Da, l-ai învăţat să se roage cuviincios ... cu buzele se roagă omul tău, nu cu sufletul, ca mai-nainte. Sufletul lui a murit, e acum ca o bucată de tină, doar buzele lipsite de viaţă se mai mişcă rostind nişte cuvinte care, oricum, pentru el, sunt fără niciun înţeles.
Am făcut o pauză şi apoi am continuat:
- Când iubeşti pe cineva, îi dai tot, i te dai cu totul, fără să-ţi pese prea mult dacă ceea ce oferi este neplăcut sau necuviincios. Dacă aţi iubit, sau iubiţi, ştiţi asta foarte bine. Şi nu mă îndoiesc de faptul că iubiţi, nu se poate altfel, şi cei care nu ştiţi că iubiţi, de fapt iubiţi. Să ştiţi, însă, că şi dacă iubeşti, şi dai tot ce ai mai bun, se poate, de fapt, nu doar se poate, e aproape obligatoriu, să te dezvolţi, să evoluezi, pentru a putea oferi ceva şi mai bun.
Şi, în timp ce mergeam prin clasă, atingându-i pe fiecare, pe creştet sau pe umăr:
- Vă mulţumesc pentru tot ce mi-aţi oferit. Tot ceea ce aţi strigat, tot ceea ce aţi făcut, a fost sincer şi a fost expresia preţuirii pe care mi-o acordaţi. Sunt foarte fericită, pentru asta, să ştiţi. Dar, trebuie să evoluăm. A striga, a fluiera sau a bate din picior nu e cea mai potrivită manieră de a-ţi exprima sentimentele faţă de cineva. Şi nu e cel mai valoros lucru pe care voi îl puteţi oferi. 
Cam asta a fost.

„Şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi ...” –asta se-ntâmplă doar în basme. Nu, n-am „trăit fericiţi”, am câştigat doar o bătălie, sau am semnat doar un armistiţiu. „Războiul” tragic şi absurd între mine şi aceşti tineri avea să continue pe tot parcursul semestrului, cu retrageri şi înaintări „strategice”, cu perioade de acalmie şi cu episoade mai „febrile”. Nu, nimeni nu poate, într-o oră, două, o săptămână, trei luni, să şteargă, să anuleze efectele grave a şaisprezece-şaptesprezece ani de neglijare emoţională, de carenţe educaţionale, de non-educaţie sau chiar anti-educaţie.

Şi, după fiecare zi de muncă mă simţeam stoarsă, istovită, de multe ori umilită, prinsă într-un cerc vicios al facerii şi des-facerii, al lucrului nedus niciodată până la capăt, al construcţiei şi distrugerii perpetue, ca în balada meşterului Manole. Cum, oare, poţi să te simţi, atunci când, după ce ţi-ai dat toată silinţa, şi crezi că, în sfârşit, ai făcut ceva, că elevii au înţeles, au reţinut, au plecat cu ceva acasă, constaţi, ora viitoare, că nu a fost aşa, că, de fapt, nu au învăţat nimic, sau au uitat imediat, de ajungi să te întrebi cum oare au făcut-o, fiindcă eu am amintiri foarte vii din prima copilărie, în timp ce ei nu erau în stare să reţină un cuvânt de azi şi până mâine.

Dar, asta se pare că este viaţa de dascăl, ce să spun?

Aceea a fost, totuşi, cea mai grea clasă, la nicio alta nu am mai avut astfel de probleme.

(va urma)

2 Response to Secretele unei profesoare (1): prima experienţă

22 iunie 2011, 11:46
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
22 iunie 2011, 11:47
Acest comentariu a fost eliminat de autor.

Trimiteți un comentariu