Inocenţa vinde (1)

Nu ştiu cum se face, dar, de la o vreme-ncoace nu mai pot să-l suport pe Maslow. Pe Abraham Maslow, of course, cu celebra lui piramidă. Şi asta pentru că, la orice formare – alt mare căcat, cursurile astea de formare, dar, despre asta, cu altă ocazie – trainerul sau formatorul, altfel un tip deştept, care ia o grămadă de bani pentru platitudinile pe care le debitează, nu se poate abţine, atunci cand ajunge să vorbească despre motivaţie – în aparanteză fie spus, şi chestiile astea cu motivaţia sunt un mare fâs – nu se abţine, spuneam, să vorbească de piramida lui Maslow. Cum fiecare dintre voi a auzit, cu siguranţă, de aşa ceva, mă abţin să mai explic despre ce e vorba. Am auzit – nu ştiu dacă e adevărat – că sunt şcoli unde li se vorbeşte elevilor despre piramida lui Maslow încă din clasa a doua. Vai, vai ...

Ei, eu, când aud de Maslow, mă gândesc, în mod obligatoriu la Maslova. Maslova, da, nu pot să spun „ce femeie deşteaptă”, fiindcă nu e chiar aşa deşteaptă, în final o cam sfecleşte, ajunge la ocnă, în Siberia, ceea ce nu e tocmai cuşer.

Ei, dar cine e, de fapt, Maslova? Pentru cei care au citit cartea, următoarele câteva paragrafe sunt opţionale.

Katiuşa Maslova e una din eroinele mele preferate, din copilărie. Da, înainte de a-mi dori să fiu eu însămi, toată copilăria am oscilat, fără a mă putea hotărî, între două modele, e vorba de Maslova şi de Gruşenka. Despre Gruşenka, posibil, altă dată, acum vă spun câte ceva despre Maslova.

Nehliudov este un tânăr student, cam prostălău de felul lui, care, într-o vacanţă petrecută la nişte rude, o cunoaşte pe acestă Katiuşa Maslova, o servitoare a familiei. Cei doi se întâlnesc apoi, la biserică, în noaptea de Înviere, şi, nu ştiu cum, Nehliudov o ajută pe această Maslova să intre în rândul femeilor, sau ea îl ajută pe Nehliudov să devină bărbat, sau se ajută unul pe altul, nu mai ţin minte exact. Da’ nici nu cred că are importanţă. Cert este că, până dimineaţă, Nehliudov uită cu desăvârşire întamplarea, continuându-şi viaţa sa fadă de lăbar cu bani, in timp ce de Katiuşa Maslova nu se mai ştie nimic.

Întâmplarea face ca, peste ani şi ani, cele două personaje să se întâlnească într-o împrejurare specială. Anume, Nehliudov, nu e doar un parazit plictisit şi dezgustat de viaţa de huzur în care este constrâns să trăiască, ci şi cetăţean onorabil al urbei sale, astfel că, în tradiţia juridică a societăţii ruseşti, e chemat adesea să se pronunţe oficial în chestiuni în care, în mod evident, nu se pricepe, şi care, de fapt, nici nu-l prea interesează. Cam la fel ca majoritatea politicienilor români de astăzi. Nehliudov este chemat, aşadar, frecvent, să fie jurat la tribunalul din localitate, având astfel posibilitatea de a influenţa destul de consistent hotărârile justiţiei.

Cazul de astăzi e unul banal: găsindu-se cadavrul unui negustor bogat, cercetările efectuate au evidenţiat faptul că ultima oară negustorul fusese văzut cu o târfă de bordel, deci, mai mult ca sigur, aceea trebuie să fie autoarea crimei, iar mobilul crimei nu poate fi altul decât jaful. Cazul e, aşadar, o formalitate, sau cel puţin aşa pare pentru toţi juraţii, mai puţin pentru Nehliudov, care face, practic, tot ceea ce depinde de el pentru a o salva pe respectiva femeie de la pedeapsă, sau cel puţin pentru a i-o îndulci. Femeie care, v-ati dat seama imediat, nu e alta decât iubita lui din tinereţe, Katiuşa Maslova. Demers este, de altfel, inutil, deoarece Nehliudov este singur în efortul său, niciunul dintre ceilalţi juraţi neînţelegând de ce mai e nevoie de alte probe într-un caz atât de limpede.

Disperat, Nehliudov, recurge la ultima stratagemă permisă de legea acelor timpuri, care prevedea că, într-o astfel de situaţie, dacă un cetăţean „onorabil” doreşte să-şi unească destinul cu o astfel de femeie deparvată, şi pe de-asupra şi criminală, o face şi pe ea „onorabilă”, şi astfel o scapă de pedeapsă, sau, oricum, i-o uşurează mult. Zis şi făcut, Nehliudov o cere de soţie pe respectiva târfă şi prezumtivă criminală şi ... este refuzat. Motivul invocat de Maslova, dincolo de absenţa sentimentului, este ... diferenţa de statut social. Diferenţă peste care Nehliudov este dispus să treacă, dar nu şi târfa, care îi explică, sau încearcă să-i explice că ea nu se poate înjosi într-atât încât să accepte această căsătorie de convenienţă. Nehliudov e bulversat, o urmează în Siberia, dar ea continuă să-l refuze şi să-l îndepărteze.

Cam atât despre acest subiect, cine doreşte mai mult n-are decât să citească romanul. E vorba despre „Învierea” lui L.N.Tolstoi, şi e o carte interesantă pentru toată lumea. Pentru biserica rusă a fost atât de interesantă, încât l-a excomunicat pe autor.

Bun, e limpede că, în orice alt caz similar, dar nu cu Katiuşa Maslova pe post de inculpată, Nehliudov ar fi reacţionat altfel. Ce-l determină, aşadar, să reacţioneze în acest fel în cazul Maslovei? Poate amintirea acelei nopţi de dragoste, pizda fierbinte a ţigăncuşei Maslova? Nu, nici vorbă, aici nu e vorba de sex, de altfel, am precizat că, imediat după consumarea actului, Nehliudov uitase cu desăvârşire de el?

Atunci? Atunci, în mod clar, e vorba de altceva. De ce anume?

Nu ştiu, presupun. Presupun că e vorba de „onoarea pierdută” a Katiuşei Maslova. A Katiuşei, pe care, da, dacă el, îmbuibatul fără caracter, dar cu credinţă în Dumnezeu şi cu valori morale ferme, dar bine camuflate, nu ar fi necinstit-o, dacă nu ar fi abuzat de încrederea ei, de copiliţă neprihănită, de inocenţa ei, cu siguranţă nu ar fi ajuns unde a ajuns, ar fi dus o viaţă simplă, curată, cocoşată de muncă, urâţită de nevoi, dar frumoasă şi demnă, o viaţă de servitoare cinstită, şi nu viaţa aceea murdară, de desfrâu şi huzur, de cocotă a negustorilor bogaţi şi a cui ar fi avut destui bani ca s-o aibă. Da, fără îndoială, Maslova e o păcătoasă, dar niciunul dintre păcatele ei nu i se poate imputa în mod direct, a fost doar o victimă e neomeniei şi inconştienţei lui, a lui Nehliudov, a satirului Nehliudov.

Mie una, povestea asta mi se pare o satiră extraordinară la adresa mai multor aspecte, dar, mai cu seamă, a unor bărbaţi precum Nehliudov.

Sexul vinde. Da, sexul vinde, şi o ştim cu toţii, o ştie şi Mar’şica, traseista, care azi dimineaţă, pe la orele 14°°, s-a trezit, a băgat ceva în gură – a mâncat, adicătelea, perverşilor – dar nu s-a mai spălat pe dinţi, că oricum nu are rost, şi nici duş nu şi-a făcut, odată că n-a avut chef, a doua că n-a avut cum, la lighean, apoi şi-a luat centura aia din bazar, cu multe paiete, tricoul ăla de firmă, de la second-hand, şi-a dat cu juma’ de kil de adicălon şi-a plecat la serviciu. Da, chiar şi Mar’şica, ale cărei lecturi s-au întrerupt brusc pe la „Ana ari mieri, nenea i li şieri, cu mari plăşieri, i li-ar da, adicî, dar şi nieplăşieri, nenea-o are micî”, aşa că nu cred să fi auzit nici de Maslow, nici de Maslova.  

Ceea ce nu ştie Mar’şica – şi alţii ca ea, că mulți sunt, Doamne -, şi, probabil nu va şti în vecii vecilor, este că sexul vinde, și el, cât vinde, dar, la un moment, face crack, şi nu mai vinde nimic, că nu mai poate, săracul. Şi la urma-urmei, sexul nici nu prea vinde, sau nu singur, ci împreună cu alte ingrediente, mai deştepte.

Cum ar fi? Cum ar fi, de exemplu: inocenţa, sinceritatea, neprihănirea, misterul.

 

Da’ m-am întins cam mult cu postul ăsta, şi-o să revin altădată, să vă spun mai în detaliu care-i chestia cu inocenţa. Până-atunci, ţineţi minte: inocenţa vinde, şi vinde-al dracului de bine, în comparaţie cu orice, chiar şi cu sexul bineînţeles.

Şi, da, vă spun astea cu cea mai mare sinceritate, şi cu cea mai mare inocenţă: ăsta-i adevărul, ăsta-i secretul farmecului meu unic: sinceritatea absolută, inocenţa, neprihănirea. Şi ca un bonus extraordinar: modestia. Sunt extraordinar de modestă, şi da, n-aş recunoaşte-o, dar fiind atât de sinceră, chiar n-am încotro.

Mai răbdaţi şi voi, fetelor, o să vă-nvăţ şi pe voi să fiţi inocente, cât de curând.