marți, 21 iunie 2011

Ce frumos râde câinele la mine

2
Se povesteşte că a fost odată un copilaş care, trăind într-un mare oraş, nu văzuse niciun câine „de-adevăratelea”. Acu’ să nu mă-ntrebaţi cum e posibil, că nu ştiu. Aşa-i povestea, o fi fost în China sau în Coreea, am auzit că acolo câinii se mănâncă ... pentru că, la noi nu cred să existe oraş fără câini ... da’, mă rog, e poveste. Aşa ... şi mergând odată copilul, cu mama lui, la ceva cunoştinţe, la nişte fermieri, vede copilul un câine. Unu’ din ăia răi, noroc că îl ţinea stăpânul în lanţ. Inocent şi o clipă nesupravegheat, copilul se apropie de câine, iar acesta începe să rânjească ameninţător. „Uite, mamă, ce frumos râde câinele la mine” spune, cu inocenţă, copilul mamei sale, care, în faţa pericolului, înlemneşte.

Bun, asta-i povestea, şi e chiar amuzant să-ţi imaginezi că un copil, în naivitatea sa, ar putea confunda un rânjet ameninţător cu un râs de plăcere. Da, dar e vorba de un copil, nu despre un om în toată firea. Ceea ce, la un copil e amuzant şi drăgălaş, la un om mare e semn sigur de mare sminteală.

Există bărbaţi – eu spun că sunt nişte nenorociţi – pentru care părerea unei femei nu există. Adică, indiferent de ce spune femeia, ei ştiu mai bine. Ce ştiu mai bine? Tot!

E genul acela de bărbaţi care nu doar se amuză la cretinisme de genul: „dacă ţi-ai bătut soţia/prietena şi nu mai ştii de ce, nu-ţi fă probleme, ştie ea”, dar le şi pun în practică.

Ei, în mod evident, locul unor astfel de specimene nu este în societate, între oameni, ci altundeva, după gratii, şi împreună cu alţi indivizi de aceeaşi teapă. Şi, de regulă, acolo şi ajung, după una-două-trei agresiuni verbale sau fizice. Problema e că întotdeauna ajung prea târziu. Întotdeauna ajung după, şi niciodată înainte. Asta-i problema.

Dar, se poate face ceva? Eu zic că da.

În ceea ce mă priveşte, eu nu spun niciodată „nu” din cochetărie, dar cred că sunt femei care-o fac. N-are importanţă. Oricum, un om, un bărbat care nu poate înţelege ce înseamnă „nu”-ul unei femei e, după părerea mea, idiot, iar acest lucru ar putea fi depistat precoce.

Da, eu cred că toţi că ar trebui să existe o lege, şi toţi depistaţi mai proşti decât prevede legea, la ocnă! Da, eu cred că prostia benignă ar trebui considerată infracţiune înainte de a se transforma în prostie malignă.
Şi ... şi mai cred că, dacă şi-aşa nu avem bani pentru a construi nu-ştiu-câte puşcării – aplicarea unei astfel de legi asta ar presupune – poate n-ar fi rău să nu mai închidem şcolile. Şi pe cele care există, să le facem să fie şcoli.

2 Response to Ce frumos râde câinele la mine

22 iunie 2011 la 11:47

Exista prostie benigna? Probabil doar in sensul ca nu face rau celor din jur... Si pe cine pui sa descopere prostii? Politia? Ar fi o lume al naibii de nedreapta daca s-ar merge pe prezumtia de vinovatie, eu asa vad.

24 iunie 2011 la 19:23

Eu sunt perfect de acord. NU politia ar ar trebui sa masoare nivelul de inteligenta sau umanitate al cetatenilor, pentru ca nu ar avea cum... Majoritatea barbatilor au devenit criminali ai sufletelor. Asta e cel mai grav...

Trimiteți un comentariu