Feminism?

Zilele trecute, un cititor m-a întrebat dacă sunt atrasă de feminism sau sunt feministă. Am rămas destul de uimită, fiindcă eu însămi nu mi-am pus niciodată întrebarea. Şi, cu ruşine, cu ne-ruşine, dar trebuie să recunosc: nici nu prea ştiu cu ce se mănâncă feminismul ăsta. Nu ştiu de unde începe şi unde se termină. Da, am dat şi pe wikipedia, dar tot nu m-am lămurit. Că nu sunt toate scrise nici acolo. Aşa că, până la urmă, nu ştiu. Poate că da, poate că nu. Nu ştiu.

Mai vine-o altă întrebare: da’ poţi să fii ceva şi să nu ştii? Sau, mai bine zis, dacă eşti ceva şi nu ştii, nu eşti indecent de proastă?

Brrr ... adevărul e că nici la întrebarea asta nu ştiu răspunsul. Pentru că ştiu, din păcate, o grămadă de femei care cred despre ele tot felul de năzbâtii, că sunt midlmanageriţe, piariste, promoteriţe, entărtaimenteriţe, meicapartiste, heirstiliste, sau cum dracu’ le-o mai zice, da’ ele-s, de fapt, muritoaredefomiţe, curviştiniţe sau, în cel mai bun caz, frizeriţe. Sau, toate trei la un loc. Şi ... şi ce să spun? Unele, da, ştiu cine sunt, ce sunt, îşi asumă condiţia, dar altele ... pfui, ce să spun? Abia a descins fata, de vreo două luni, din codrii Vlăsiei sau de cine-ştie-unde, şi deja e vedetă ... ce vedetă? Supervedetă! Entărteimenteriţă ...

Reflectând eu, totuşi, la ce răspuns să dau întrebării cititorului meu, am început să mă gândesc la fel-de-fel. E un defect al meu, şi mă face, cred, destul de nesuferită. Adică, vorbeşte omu’ cu mine, şi mintea mea începe să lucreze, face-aşa, un fel de brainstorming, numai că nu e deloc disciplinată, nu e deloc focalizată, aleargă şi colo, şi colo, ba mai mult, şi, fireşte, limba începe să redea toată această bâlbâială a minţii, iar oamenii se cam sperie, sau se enervează, de cele mai multe ori. Dar, asta sunt, ce să fac? 

Spuneam, deci, că am început să mă gândesc la cum ar dori societatea să fie femeile, şi la cum ar dori să fie şi ele însele. Da ... eu cred că femeile ar trebui să fie: frumoase, îngrijite, feminine, sensibile, drăguţe, bine dispuse, plăcute, relaxate ... şi aşa mai departe. Şi, ce meserii sau ce locuri de muncă ar fi potrivite femeilor, pentru a le ajuta să fie întocmai cum le-am descris mai sus? Păi ... habar n-am. Toate joburile din lume, şi toate locurile de muncă, poate cu una-două excepţii nesemnificative, nu ştiu, toate locurile de muncă defeminizează. Toate! 

Eu una nu am cunoscut altă realitate. Eu una ştiu aşa: o femeie îngrijită, relaxată, bine-dispusă etc., nu vine niciodată de la muncă, poate merge la muncă, aia-i altceva, dar nu vine de la muncă. Peste 90% dintre femeile pe care le cunosc, atunci când vin de la muncă sunt: obosite, încercănate, neîngrijite, pline de draci, adică exact opusul a ceea ce aşteaptă societatea de la femei, şi a ceea ce aşteaptă ele însele.

Mda ... în aceste condiţii – nu ştiu, e feminism, nu e feminism, dar asta-i concluzia – dacă societatea vrea, într-adevăr, femei frumoase, bine dispuse, relaxate etc., atunci singura soluţie este aceea de a nu le trimite la muncă, fiindcă, din păcate, toate muncile defeminizează, inclusiv cele casnice. Mai ales cele casnice! Curăţatul cartofilor, baterea covoarelor sau datul cu aspiratorul, totul trebuie să devină o amintire, o reminiscenţă a epocilor în care nimeni nu dădea doi bani pe frumuseţe şi feminitate. Da, pentru a-şi păstra şi cultiva farmecul şi feminitatea, femeile nu ar trebui să aibă altă grijă decât spa-urile, saloanele cosmetice, mult sport, multă relaxare, mult sex, de bună calitate, fiindcă, da,efectele sale benefice au fost demonstrate ştiinţific ... cam asta ar fi. Muncă nu, în niciun caz.

Bun, dar pentru că societatea noastră e una de căcat, şi fiindcă femeile au drepturi egale, chiar mai egale decât bărbaţii, între care, fireşte, cel dintâi este acela de a trage în jug ca proastele pentru o viaţă mizerabilă, munca devine obligatorie (şi) pentru ele. (În paranteză fie spus, bărbaţii au berea, meciurile, şi altele asemenea, iar noi, noi ce avem? Bătutul covoarelor şi ştersul pruncilor la cur ... mama ei de viaţă.) 

Nu ştiu, e feminism, nu e, dar, da, pledez pentru dreptul femeilor frumoase şi deştepte, al adevăratelor femei, de a nu munci. De a fi întreţinute, dacă vreţi. De a fi întreţinute, da, pentru a se putea dedica exclusiv cultivării calităţilor pe care deja le au. Pentru a deveni şi mai frumoase, şi mai deştepte.

Şi bărbaţii? Păi şi cu bărbaţii e la fel, da’ mai puţin. Pentru că aspectul se poate obţine şi trăgând de fiare la sală, şi tăind lemne la pădure. Nu, pentru bărbaţi munca nu e chiar aşa de contraindicată, ba, uneori, e chiar recomandabilă, cu deosebire muncile astea considerate grele, cu mult efort fizic. Şi da, berea ar trebui interzisă!

Din păcate, până când societatea se va dezmetici şi va hotărî: da, vrem femei frumoase şi deştepte, atunci nu le mai punem la muncă, până atunci femeile vor fi nevoite, din păcate, să-şi ruineze sănătatea, să se urâţească, să se enerveze, să se obosească până peste măsură, într-un cuvânt, să se defeminizeze, muncind. Urâtă îndeletnicire, munca asta!

Dar care meserie, care joburi sunt cele mai defeminizante, care sunt cele care urâţesc şi obosesc cel mai mult femeile, care sunt cele mai nerecomandate?

Mda ... în unele situaţii e foarte clar că femeile ar trebui să facă tot ce le stă cu putinţă pentru a evita acele joburi, acele meserii. De exemplu, femeile ar trebui să evite să fie buldozeriţe ... Oare?

Nu ştiu, adevărul e că nu am cunoscut nicio buldozeriţă, nu ştiu cât de mult defeminizează un astfel de job. Dar ştiu ce mult defeminizează aşa-numitele joburi feminine. De exemplu, cel de muncitoare în industria textilă. Vai de curul femeilor care ajung să lucreze acolo, că numai femei nu se mai pot numi!

Da’, ce, parcă numai apacistele au un job jalnic? De profesoare ce ziceţi? 

Wow, wow, wow! Ce faină meserie e şi asta de profă! Nu te ninge, nu te plouă, nu ridici saci de ciment, nu dai cu pick-hammerul, stai numai cu curu’ pe scaun, dai note şi primeşti cadouri de la elevi. Cum să nu fie profesoarele atât de frumoase şi de feminine?

Sunt pe dracu’. Bine, până pe la vreo treizeci de ani o mai fi cum o mai fi, dar peste ... Ei, ce-i peste? Ce e? Ei, iată ce e, există femei frumoase şi peste treizeci de ani, chiar foarte frumoase. Dar, din păcate, nu din rândul profesoarelor. Şi cum media de vârstă în învăţământul românesc e pe undeva pe la patruzeci-patru’şcinci de ani, dezastrul e total.

Eu cred că aşa e: dacă într-o şcoală sunt, să zicem, douăzeci de profesoare, atunci una, maximum două sunt drăguţe şi plăcute, iar restul sunt nişte adevărate scorpii, bătrâne şi urâte, şi proaste, şi rele, şi ... vai şi-amar. E sau nu e aşa? Şi, mai e ceva, alea una-două profesoare drăguţe, de fapt nu mai sunt, au fost suplinitoare, şi de la toamnă nu mai vin. În schimb, tartoriţele alea despre care vorbeam, alea nu mai pleacă, pe alea nu le mai trimite nimeni acasă. Ei, e aşa sau nu e aşa?

De fapt, o să vă povestesc, poate, odată, ce-am găsit eu într-o astfel de şcoală şi cum am reuşit să fug de-acolo. Pe altădată, pa!