joi, 14 iulie 2011

Cum am devenit, cu adevărat, femeie, sau povestea mea cu Alexis

1
Pe Alexis l-am cunoscut, cred, prin clasa a IX-a. Eu, o fetişcană zăpăcită, cuminţică, destul de bună la învăţătură, dar cu tărtăcuţa goală şi lipsită cea mai elementară experienţă de viaţă. El, un bărbat matur, grizonat, având, cred, de trei sau de patru ori vârsta mea de atunci, extrem de experimentat şi total lipsit de scrupule. A fost, fireşte, coup de foudre. Şi a fost fascinant ...
  
Seara adormeam greu, cu el în braţe, şi ajungeam la şcoală năucă, şi fremătând de dorinţa nebună de a-l reîntâlni, pe înserat. Trei zile a durat, cred, întâlnirea noastră. Trei zile în care în care Alexis m-a dezbrăcat într-una, de haine, de prejudecăţi, de impresii greşite, îmbrăcându-mă, în schimb, într-un voal de cuvinte cum n-am mai auzit de la nimeni, niciodată.
  
Nu, nu, nu, să nu vă închipuiţi, cumva, că în relaţia noastră Alexis era tipul acela pomădat, dichisit, îmbrăcat în franjuri, precursor al metrosexualilor de astăzi. Nu, să nu vă închipuiţi că Alexis purta, întotdeauna, la dânsul, un dicţionar de cuvinte frumoase şi minciuni colorate, nu, dimpotrivă, în relaţia noastră, eu eram poetesa, eu eram cea cu visurile, cu exprimările elegante, cu minciunile circumstanţiale, el, dimpotrivă, era direct, concis, adeseori frust până la brutalitate, nu avea nimic, dar absolut nimic din cochetăria atâtor siluete lipsite de substanţă şi dimensiuni, pe care aveam să le tot întâlnesc de-a lungul atâtor ani. Nu, cuvintele ieşeau din el într-un mod natural, adesea aproape bolovănos, zgrunţuros de sincere şi năucitor de dure. Tocmai în asta consta farmecul său personal, tocmai asta făcuse atâtea şi-atâtea femei să-i „cadă în plasă”.

Îl iubeam şi îl uram cu o pasiune nebună.
  
Îl iubeam fiindcă era al meu şi fiindcă mă făcea să mă simt, într-adevăr, femeie. Şi, de urât îl uram fiindcă nu era doar al meu, şi fiindcă, prin tot ceea ce făcea şi spunea, dovedea că mă cunoaşte mult, mult mai bine decât mă cunoştea, de pildă, mama mea, sau decât aş fi sperat eu să mă cunosc, vreodată. Era infailibil, omul ăsta pare că mă crease el, sau că, oricum, poseda un „manual de utilizare” perfect, ştia despre mine totul, absolut totul, iar asta mă făcea să-l iubesc, dar şi să-l urăsc cu patimă, deoarece mă simţeam asemeni unei gâze dintr-un insectar. Şi ceea ce mă enerva cel mai mult era faptul că toate secretele pe care mi le revela nu erau, propriu-zis, secrete, erau limpezi, clare şi la lumina zilei, erau absolut evidente pentru cine nu se încăpăţâna să ţină ochii închişi şi să accepte doar reprezentarea din mintea sa ca realitate supremă! Era vorba de banalităţi, de lucruri mărunte, de ... de la el am învăţat, de exemplu, că, pentru ca un bărbat să intre „în graţiile” unei femei trebuie să facă ceea ce ea doreşte, şi în niciun caz ceea ce el îşi închipue că ar dori. Nu e simplu? Nu e banal? Nu e elementar?

Şi ce-şi doresc femeile? Ei, aici e o problemă, fiindcă, de multe, de prea multe ori, femeile habar nu au ce îşi doresc, sunt tot la fel de proaste ca bărbatul de lângă ele, care, totuşi, le iubeşte, dar nu ştie ce să facă. Da, de multe, de mult prea multe ori, vina e a femeilor, care habar nu au ce îşi doresc şi ajung să fabuleze, transmiţând, astfel, bărbaţilor, mesaje greşite.

Probabil, fiecare femeie îşi doreşte altceva, sau, poate, toate îşi doresc acelaşi lucru, nu ştiu, dar ştiu că eu, de multe, de foarte multe ori, când vin obosită sau nervoasă de la serviciu, nu-mi doresc, pur şi simplu, nici să fac bungee-jumping, nici un sejur în Bora-Bora, eu n-am putere să mă târăsc nici până la Mamaia, nu-mi doresc, nici măcar o cină romantică, nu, tot ceea ce îmi doresc de la bărbatul de lângă mine este să poată să mă asculte, două sau trei minute, să mă asculte, nu să se uite pe pereţi, şi, pe cât posibil, să nu încerce să mă ajute, fiindcă nu asta vreau, nu vreau decât să mă asculte, şi să nu mă ia peste picior, şi nici să mă contrazică ... cel puţin până o fac eu singură, şi eu o fac destul de repede.
  
Într-o seară, stăteam cu Alexis şi el sporovăia, ca de obicei. Îmi povestea din tinereţea lui cea plină de aventuri, cu atâta nerv, cu atâta naturaleţe, încât eu puteam, aproape, să mă transpun, să mă văd acolo, în acel spaţiu şi în acel timp. Acum, eu eram o tânără fată, săracă, şi trăind în Ucraina sau Rusia, nu mai ţin minte. Era iarnă şi toată Siberia pogorâse, parcă, peste casele şi uliţele satului meu. Locuiam doar cu mama şi degeram de frig în izba noastră, fiindcă nu aveam nici scânteie. Mama era bolnavă şi eu trebuia să fac ceva. Am plecat să cumpăr lemne, dar banii erau puţini, foarte puţini, iar negustorul nu voia să-mi facă nicio înlesnire. Şi eu nu mă puteam întoarce acasă, aşa, cu două surcele, ce era, oare, să fac? Da, era singurul lucru care îmi rămăsese, era singura valoare pe care o aveam, dar acum importante erau lemnele, căldura, supravieţuirea, aşa că, tremurând, mi-am scos cerceii din ureche şi i-am oferit negustorului. În acel moment a apărut, de nu se ştie unde, el, dragul meu Alexis, şi, după a tras o ceartă zdravănă cu ţapinarul, mai că nu l-a chelfănit, i-a smuls cerceii din mână, i-a plătit restul de bani, iar apoi s-a întors către mine, pentru a-mi cere să-mi primesc cerceii înapoi. Moment în care l-am văzut prima oară, i-am văzut chipul negricios luminându-se, ochii crescând precum ai unei pisici, buzele-i răsucindu-se într-un zâmbet strâmb – nu era prea îndemânatic la trebuşoara asta, dar asta-l făcea aşa de simpatic! Şi, da, şi mie mi-a plăcut de străinul acela cu faţă smeadă ... şi nu mai are importanţă ce a urmat.
  
Da, atunci am înţeles, de la Alexis, ce e o femeie ... Nu de la mama, nu de la o altă femeie, ci de la un bărbat. Şi, poate spun prostii, dar, de atunci, am rămas încredințată că niciodată o femeie nu poate fi cunoscută pe de-a-ntregul, nu poate fi „radiografiată” de o altă femeie, şi cu atât mai mult, de ea însăşi, ci numai şi numai de un bărbat. De un bărbat puternic, inteligent, iubitor, matur şi, uneori, îndelung-răbdător, precum Alexis al meu. 
  
De la Alexis am învăţat, în primul rând, să mă iubesc şi să mă respect. O, da, Alexis avea acest meşteşug, de a mă face, de a face orice femeie, cred, să se simtă şi iubită, şi respectată, şi nu doar atât. Alexis mi-a vorbit, cel dintâi, cald, sincer, omeneşte, firesc, despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, să fii femeie. Era, oficial, o „discuţie între bărbaţi”, dar era vorba despre femei, era vorba despre mine, Alexis nu-mi spunea niciodată mie ceea ce trebuia doar să aud, dar avea grijă să se asigure că am „tras cu urechea”, şi că am făcut-o bine. Dar, cum, oare, să nu fac asta, când eu eram înebunită, şi îi sorbeam, pur şi simplu, toate vorbele şi gesturile?
  
Despre secrete, „teritorii” şi intimitate vorbea Alexis în acea discuţie la care eu doar am tras cu urechea. Ştia, ştia foarte bine, pezevenghiul, cum stă treaba cu lucrurile astea. Ştia că orice femeie are un „ceva” al ei, care e doar al ei. Şi mai ştia, ce reprezintă acel „ceva” şi ce se află acolo. Ştia, neştiind, vorbea, nevorbind, şi, mai ales, cucerea lăsându-se cucerit! Barbarul!
  
Asta am învăţat de la Alexis: arta seducţiei constă tocmai în a şti - neştiind, fireşte – „secretul” celuilalt. Şi de a-l respecta, şi de a nu-l călca în picioare, din rea-voinţă, dar, cel mai adesea, din ignoranţă. O femeie are tot timpul un „ceva”, un nimic, un flecuşteţ, care, pentru cei mai mulţi, pentru aproape toţi, exact asta şi este, un nimic, dar, pentru ea, pentru femeia aceea, e chiar sufletul ei, viaţa ei. Şi atunci, în acea zgribulită Ucraină, Alexis nu a plătit doar contravaloarea unor cercei – cât pot să coste nişte cercei, fie ei şi din aur? – ci a redat acelei fete, adică mie, dreptul de a fi, de a fi femeie, de a nu fi lipsită, aşadar, de un atribut, poate aparent mărunt, poate aparent neesenţial, dar fundamental, definitoriu.
  
Pentru mine, „teritoriul” ăsta în care nimeni nu intră neinvitat, care e al meu, şi numai al meu, în care singura lege aplicabilă e legea bunului meu plac, e, mai mult sau mai puţin asemănător cu al oricărei alte femei, si, poate, puţin diferit. Da, sigur că da, am si eu o colecţie de iruri şi mehlemuri, poate mai multe, sau mai puţine dacât a altor femei, am şi eu câteva giuvaericale, mă rog, chestii din astea, dar mai am şi o colecţie de locuri şi amintiri.
 
Cu câţiva ani în urmă, deprinsesem obiceiul de a frecventa câteva cluburi. Îmi făcusem câţiva prieteni şi, când aveam chef să ne întâlnim, mergeam, pur şi simplu, la club. Sigur, aveam şi atunci telefoane, puteam vorbi, dar rareori le foloseam, aveam noi regulile noastre, era interesant să mergi la club şi să vezi acolo pe cine întâlneşti, nu să-ţi dai întâlnire dinainte. Mai am şi acum acest obicei, dar frecvenţa întâlnirilor s-a redus mult. Pe de o parte, fiindcă foştii prieteni, prietene etc., s-au cam tras pe la casele lor şi nu prea mai merg prin cluburi, apoi, şi fiindcă, mai nou, locurile pe care le frecventam asiduu, cu caţiva ani în urmă, sunt pline acum de tot felul de indivizi ciudaţi, cu care nu am chef să am nicio relaţie, dar, care, cu un tupeu nemaîntâlnit, se aşează întotdeauna, parcă dinadins, exact la masa unde obişnuiam să-mi întâlnesc prietenii, iar acest lucru mă doare şi mă face să mă simt trădată.
 
Viaţa merge, însă, înainte, şi, dacă, în cluburile de odinioară parcă nu mai am loc – şi, de multe ori, nici chefam descoperit, în schimb, alte cluburi, alte locaţii, care sunt deschise 24 de ore din 24, unde „locul” meu e întotdeauna liber şi unde prietenii sunt întotdeauna prezenţi.
 
Unul dintre aceste locuri se numeşte ovia şi vi-l recomand şi dumneavoastră, cu toată căldura.
  
Dacă mai aveţi răbdare, o să vă spun câteva cuvinte despre ovia, ce-mi place (mai mult) şi ce nu-mi place (nu prea am ce spune).
  
Mai întâi, îmi plac acele separeuri cu canapele moi, unde te poţi oricând retrage cu prietenii, pentru o discuţie relaxantă şi pentru alte nebunii. Şi, ceea ce îmi place grozav este că niciodată nu ştii identitatea reală a persoanei din faţa ta, decât dacă ea consimte să şi-o facă cunoscută, ceea ce nu poate conduce, fireşte, decât la nişte discuţii extraordinare, lipsite de orice inhibiţie şi falsitate. Unde sunt separeurile alea, unde sunt canapelele? Aici sunt, şi puteţi intra cu încredere.

Altceva?

Îmi place umorul tonic care se degajă din anumite posturi, de exemplu din acesta. Bine-bine, nimeni nu trebuie să-mi dea mie niciun motiv ca să nu răspund la telefon, am eu propriile mele motive, nu zece, nu o sută, nenumărate, dar, ceea ce nu ştiu, este cum să n-o fac. Fiindcă, da, de regulă, atunci când sună telefonul, gestul reflex este să apăs butonul verde înainte de a mă uita cine sună. Ştiu, nu e bine, dar ce să fac pentru a scăpa de acest viciu?
 
La ovia îmi place mult faptul că e nepretenţioasă; nu, nu, asta nu e un viciu. Pentru mine, ovia e precum duşul de dimineaţă: scurt şi reconfortant. E bateria, refreshingul care îmi asigură energie pentru o întreagă zi. Şi, da, ăsta-i tabietul meu: pe ovia intru, de regulă, dimineaţa devreme, înainte de a pleca la lucru, nu seara, nu noaptea, când caut chestii mai greoaie, mai serioase, mai  
paupières-lourdes.
  
Nemira

P.S. Doamnelor, domnilor, dacă v-am făcut, cumva, curioşi în privinţa misteriosului meu iubit Alexis ... sper că nu v-aţi imaginat vreodată că o fetiţă studioasă şi cuminţică, de vreo 15 ani, ar fi putut avea vreo legătură cu un astfel de aventurier, nu, nici vorbă, dar, într-adevăr, pe Alexis l-am cunoscut, l-am iubit, am tremurat înfiorată sub mângâierile lui, i-am simţit şoaptele de iubire pătrunzându-mă lent, mi-am simţit vintrele pline de fluturi imaginari, toate astea au avut loc în realitate, dar Alexis nu a fost, în realitate, lângă mine, cu mine şi în mine, ci numai umbra lui, spiritul lui, care se află, şi acum, aici:
Şi, fiindcă tot veni vorba de cărţi, ce ziceţi doamnelor, domnilor, să daţi o raită printr-o librărie, aşa, pentru menţinerea condiţiei, uite, Nemira are reduceri de 45%, și e cel mai bun lucru care se poate întâmpla într-o seară toridă  de vară în care nu doriți să ieșiți în oraș. S-aveți o zi bună  !

1 Response to Cum am devenit, cu adevărat, femeie, sau povestea mea cu Alexis

14 iulie 2011, 12:47

Ai dat-o-n reclame... Oricum, frumoasa poveste. Bafta la cat mai multe postari si cat mai interesante :)

Trimiteți un comentariu